marți, iulie 01, 2008

Articol despre lumea literară din România şi Paul Goma

Am scris acest articol în 2006. Am încercat să-l public în Vatra, dar nu m-am ales decât cu promisiuni ferme şi cu surpriza nerespectării promisiunilor, până când, după luni de amânări, articolul îşi pierduse oarecum actualitatea şi am renunţat eu până la urmă, mâhnit, să mai insist. Un altul mai scurt pe aceeaşi temă îl propusesem spre publicare revistei Observator cultural. Şi aici am avut parte de refuz. Am mai încercat să-l public, la sugestia lui O. Nimigean, în Timpul. Aici mi s-a cerut să-l fac mai scurt. L-am scurtat. Din nou, acelaşi tratament: promisiuni de publicare nerespectate. Edificat şi scârbit, am renunţat. Acum câteva luni, printr-o întâmplare, am reluat comunicarea cu Paul Goma. Între altele, i-am spus şi despre articol. Mi l-a cerut. I l-am trimis. Mi-a solicitat permisiunea să-l posteze pe site-ul său. Am spus da, fireşte. Articolul este pe site (www.paulgoma.free.fr), în secţiunea "Jurnal 2008...": Între timp, scriitoarea Flori Stănescu, care a publicat un dialog excelent cu Paul Goma, mi l-a solicitat pentru revista Argeş din Piteşti. Va apărea şi acolo. Îl postez acum şi aici. Între timp, unele situaţii descrise s-au mai schimbat, unele lucruri le-aş spune poate altfel, la altele aş renunţa astăzi dacă aş scrie articolul din nou, dar în esenţă el rămâne valabil. Lectură plăcută! Comentariile vor fi binevenite şi vor avea parte de un răspuns. (V.B.)

O privire subiectivă asupra lumii literare din România sau Despre “sărbătorirea” lui Paul Goma la şaptezeci de ani

de Vasile BAGHIU


Suntem în anul în care cel mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma, împlineşte şaptezeci de ani . (Vezi nota de subsol 1!)
_______________________
1. “Anul sărbătoririi” a fost anul trecut, ştiu, dar eu prefer să mai prelungesc un pic “sărbătorirea”, în speranţa că se vor mai trezi şi alţi scriitori din amorţeala post-revoluţionară şi vor spune ceva şi ei, alături de alţii care au spus, despre felul în care noi românii, noi scriitorii, îi tratăm pe adevăraţii eroii anti-comunişti încă în viaţă.
_______________________

La mulţi ani, domnule Goma! Această urare, pe care o fac din tot sufletul, îmi aminteşte, mai ales acum, de titlul acelui articol al lui Nicolae Manolescu, “Adio, domnule Goma!”, prin care România literară instituia pur şi simplu cenzura asupra autorului “Patimilor după Piteşti”, gest faţă de care lumea literară a rămas aproape total inertă. Astăzi, lucrurile au evoluat într-un mod care arată parcă şi mai limpede stadiul în care lumea literară se află din punct de vedere moral, unul deloc onorabil. În anul în care ar fi trebuit să primească premii şi să aibă parte de monografii, Paul Goma este încă arătat cu degetul, de această dată pentru o vină deloc clară legată de o opinie pe care şi-a exprimat-o în nişte pagini de jurnal apărute în revista Viaţa Românească, iar redactorul care a publicat textul, poetul Liviu Ioan Stoiciu, este sancţionat administrativ.
În zilele în care scandalul stârnit de comitetul de conducere al U.S. în frunte cu Nicolae Manolescu - în legătură cu acel articol al lui Paul Goma - îşi consumase deja vâlvătaia, eu abia revenisem din Germania, unde fuesem ca bursier al unei fundaţii de acolo, aşa că nu am putut reacţiona la timp, cum mi-aş fi dorit, la nedrepatea care se făcuse. Am scris, totuşi, un articol cu titlul “Ieri pus la index de comunişti, astăzi de Uniunea Scriitorilor” (Vezi nota de subsol 2!)
_____________________
2.Ieri pus la index de comunişti, astăzi de Uniunea Scriitorilor
Paul Goma este o personalitate extrem de incomodă pentru lumea literară din România. Iar problema nu este a sa, ci a lumii literare. Dinolo de vorbe, în relaţia dintre scriitori şi dictatura comunistă, Paul Goma este cel care a avut curaj, cel care a avut caracter şi nu scriitorii pentru care el încă este astăzi incomod.
Eu sunt de partea lui şi spun aceasta cu toată modestia. În ultimii ani, atât cât mi-a stat în putinţă, l-am susţinut public în demersul său de asanare morală a societăţii româneşti în general şi a lumii literare în special, iar motivele sunt pentru mine foarte convingătoare: lupta sa deschisă, eroică, împotriva dictaturii comuniste şi lupta pentru adevăr şi neuitare pe care a continuat-o şi după căderea dictaturii.
Ceea ce se întâmplă acum, din nou, cu Paul Goma, acuzat de astă dată de antisemitism, de către preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, şi comitetul ei de conducere, pentru un text publicat în “Viaţa Românească”, consider că intră în acelaşi efort, deloc onorant, al breslei literare de la noi de a-l marginaliza, de a-i “închide gura”, aşa cum au făcut şi încă mai fac comuniştii şi securiştii.
După părerea mea, explicaţia acestui efort este că majoritatea scriitorilor se află astăzi, general vorbind, într-o impostură morală din care nu vor şi nu pot să mai iasă. Ea derivă din refuzul majorităţii scriitorilor generaţiei lui Paul Goma, dar şi a altora, de a recunoaşte public că au tăcut şi, uneori, au colaborat cu regimul în perioada comunistă, precum şi din refuzul culpabil de a-i recunoaşte lui Paul Goma meritul excepţional de a fi vorbit, spre deosebire de ei, cu mult curaj, cu riscul vieţii.Vocea lui Goma, care pledează pentru memorie şi adevăr, îi împiedică astăzi să fie în faţa oamenilor acei lideri morali care pretind că sunt.
În acest sens şi destituirea lui Liviu Ioan Stoiciu din funcţia de redactor-şef al revistei “Viaţa Românească” pentru “vina” de a fi publicat un text al lui Paul Goma este un abuz. Ce trebuia să facă Liviu Ioan Stoiciu? Să-l cenzureze pe Paul Goma? Nu l-au cenzurat destul comuniştii? Dacă Nicolae Manolescu şi comitetul de conducere al US aveau de spus ceva despre acel text, ei ar fi putut cel mult să exprime opinia lor în articole sau communicate de presă, cum se face într-o democraţie şi cum fac în general scriitorii atunci cînd au opinii diferite. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar eu cred că în sancţiunile aplicate acum se poate recunoaşte acel exces de zel al activiştilor din perioada comunistă.
Nu intru în detaliile textului, pe care “acuzatorii” nici nu-l citează, nici măcar fragmentar, cum s-ar fi cuvenit, având în vedere difuzarea restrânsă a Vieţii Româneşti. Mai întâi pentru că în principiu mărturisirile şi opiniile exprimate acolo îl privesc pe Paul Goma – care are dreptul sa aibă o opinie asupra oricărui subiect – şi apoi pentru că am înţeles că acest scriitor de mare valoare intenţionează oricum să apeleze la o instanţă pentru acuzele care i se aduc. Doar acea instanţă va hotărî dacă există accente antisemite în text. Până atunci, orice sancţiune administrativă sau de orice fel este făcută doar pe seama delictului de opinie, ceea ce este un abuz.
Ceea ce pot să mai spun este că Paul Goma este un mărturisitor, un martor şi că perspectiva aceasta este cea care îl defineşte. Aşa a fost întotdeauna. El vorbeşte despre lucruri pe care le-a trăit. El se exprimă liber asupra oricărui subiect pentru că aşa a făcut toată viaţa. El are perspectiva lui asupra evenimentelor. E un drept pe care şi l-a câştigat cu riscul vieţii. De aceea, cred că acuzaţia lui Nicolae Manolescu îndreptată împotriva unui astfel de om, chinuit de comunişti toată viaţa, este nedreaptă.
Să încerci să faci rău celui mai important luptător anticomunist din rândul scriitorilor, aşa cum face acum preşedintele Uniunii Scriitorilor, înseamnă să nu-ţi pese prea mult de moralitatea în absolut a gesturilor tale. Abia ales în fruntea breslei, domnia sa nu găseşte altceva mai bun la începutul mandatului decât să plătească, practic, poliţele pe care le avea de plătit lui Paul Goma. Aceasta este impresia mea. În ce mă priveşte, nu numai că nu aplaud gestul, fireşte, dar sunt total împotriva lui.”

______________________________

şi l-am trimis revistei Observator cultural. Textul a fost respins. Am fost nevoit să public articolul în ziarul local Monitorul de Neamţ, apoi i-am trimis un exempar şi lui Paul Goma însuşi, ca să ştie. Publicând textul în Monitorul, mi-am spus că măcar va fi citit şi de oamenii care nu citesc revistele literare, poate şi de scriitorii din Piatra Neamţ, care - cu o excepţie: Emil Nicolae - nu s-au pronunţat nici ei, din cât ştiu, asupra acestei chestiuni care priveşte US şi situaţia libertăţii de opinie în România în anii 2005 şi 2006. Sunt şi membru al PEN-Club. Nici această organizaţie nu a avut o reacţie oficială. Nu-mi amintesc de aşa ceva. Mă întreb dacă Centrul PEN Român va publica vreun text care să exprime poziţia sa legată de cazul Paul Goma, în special cu privire la cele mai recente evenimente? Carta acestei organizaţii spune că “PEN este în favoarea presei libere şi se opune cenzurii arbitrare în timp de pace.”.
Scriu aici, aşadar, despre câteva lucruri care privesc lumea literară, care îmi aduc mult inconfort sufletesc şi suferinţă, care nu-mi dau linişte, în parte datorită noii evoluţii a lucrurilor în ce priveşte relaţia celui mai important opozant la regimul comunist dintre scriitori cu lumea literară în special şi cu lumea românească în general, dar şi pe seama unor experienţe personale pe care le-am avut în legătură cu lumea literară şi despre care eu cred că aduc un spor de claritate tuturor acestor întâmplări neplăcute. Sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le spun încât cred că nu mi-ar fi de ajuns nici cuprinsul unei cărţi. Însă, cine ştie? Poate chiar voi scrie o carte despre aceşti ani.
Revnind, nu văd nici acum ceva extraordinar în acel articol al meu respins. Doar o opinie acolo despre un fapt petrecut în arena publică, în lumea literară din România. Totuşi, el a fost respins, chiar dacă pe seama unui motiv plauzibil, de înţeles în principiu, cum că opinii precum cea exprimată de mine mai fuseseră exprimate iar eu venisem cam târziu. Da, mai fuseseră şi alte opinii exprimate, dar nu şi opinia mea. Ce mai era – mă întreb acum – dacă mai apărea încă un articolaş? Mureau cititorii de plictiseală? Rămânea revista să fie criticată pentru atâta lucru? Încep să cred că la mijloc e mai mult decât atât. Presupunerea mea este că legăturile dintre cei care deţin monopolul presei literare în ţara noastră sunt mai strânse decât ne-am putea imagina, iar influenţele, care vin din toate părţile, sunt la fel de reale şi la fel de eficiente ca în politică. În general, lumea literară din România, ca şi întreaga societate, se confruntă cu o mare criză morală. Lipsesc oamenii de caracter, iar cei care ar avea caracter şi nici nu aparţin vreunui grup nu au loc în presă, nu pot să-şi spună părerea, nu au acces la cuvânt.
Peisajul nu este nici pe departe încurajator. Lumea literară românescă este bolnavă. La noi, puţini sunt scriitorii care se zbat la propriu ca opera lor să însemne ceva ca operă literară. Cei mai mulţi sunt interesaţi să obţină pe seama scrisului “ceva”, privilegii, posturi de conducere în structurile administrative ale breslei sau chiar adevărate funcţii politice. În principiu, nu ar fi nimic rău în această alergare după funcţii dacă exercitarea lor s-ar face în interesul literaturii române şi a scriitorului român contemporan şi nu în interes personal. De altfel, nu puţini sunt cei interesaţi doar de premii şi onoruri. Nu pot uita cum medaliile oferite mai acum doi ani unor scriitori de către fostul şef al statului - altfel deloc onorante - nu au fost refuzate decât de unul sau doi dintre ei. Şi au fost zeci care între onoare şi umilinţă au ales umilinţa. Pentru că lipsă de onoare se cheamă să accepţi o medalie de la un fost lider comunist.
Aşa se explică, poate, faptul că atunci când valoarea operei lor este pusă sub semnul îndoielii, ei văd în aceasta o ameninţare directă la siguranţa poziţiei sociale la care au ajuns – de obicei, cu mari eforturi şi după intense lupte de tras sforile - şi nu îşi pun întrebări asupra scrisului lor, nu se gândesc nici măcar o clipă la faptul că opera lor ar putea să nu fie chiar atât de valoroasă pe cât o credeau ei şi cum reieşea din aplauzele interesate ale galeriei din jurul lor.
Aşa am păţit şi eu când am scris - fie în articole separate, fie în referinţe răspândite prin articole, în general publicate în revista Vatra - despre Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, când am scris – exasperat de persistenţa minciunii şi ipocriziei generale în spaţiul literar din România - că e pierdere de timp să mai citim romanele celor care au scris în comunism şi pretind că au rezistat “prin cultură”, că pentru a putea să ne facem o părere e de ajuns, de fapt, o răsfoire a lor, o privire doar. Poeziile poate că mai rezistă probei timpului, dar cele mai multe romane suferă de boala comunistă. Sunt atacate la bază. Degeaba sunt - unele dintre ele - scrise bine. Degeaba. Viaţa din ele e fabricată, atitudinea naratorului deloc autentică, iar criticii care le-au lăudat sunt la fel de lipsiţi de autenticitate în demersul lor precum este obiectul laudei lor, adică literatura aceea de doi bani pe care “marii noştri scriitori” au scris-o ca să rămână “cât de cât scriitori” şi să trăiască “cât de cât bine” în comunism.
Paul Goma, în schimb, în viziunea lor, nu are talent, nu scrie bine. Iar după ei se iau şi alţi critici mai tineri, care adesea repetă acelaşi lucru, pentru că nu sunt în stare să judece cu propria lor minte ceea ce citesc, dacă citesc, şi nici să-şi exprime clar părerile, dacă le au, atunci când le au. Mi s-a atras atenţia în nişte note din România literară şi Adevărul literar şi artistic că lucrurile nu ar sta chiar aşa. Tot ce este posibil. Era doar o părere. Problema era, de fapt, din punctul de vedere al redactorilor acestor reviste, că ea, părerea aceea a mea, nu repeta opiniile încărcate de admiraţie, nu îngroşa tuşele accentuate ale aurelor pe care criticii generaţiei lor le conturaseră în jurul capetelor scriitorilor în anii dictaturii. Spiritul critic devine în ochii lor o uzurpare, intenţiile de reformă expresia unor interese adverse de aceeaşi natură cu acelea care i-au adus pe ei, scriitorii noştri “mari” din comunism, în postura de “directori de conştiinţă” în care s-au aşezat singuri, ei între ei. Iar criticii, pe măsura scriitorilor. Mână în mână în hora triumfului literaturii române în universalitate. Iar cine se încumetă să devină cu adevărat critic are parte de ură, marginalizare şi boicot. Daţi-mi o pagină într-o revistă săptămânală şi veţi vedea că se poate scrie onest, convingător şi fără exagerări despre literatura română din perioada comunistă! O astfel de sugestie, făcută public României literare, a existat cândva din partea poetului Nicolae Coande, dar nimeni din redacţie nu a mişcat un deget în această direcţie. Şi încă nu e timpul trecut, aş zice, râzând-glumind… Cine ştie? Viaţa ne oferă şi surprize.
De vreo câţiva ani am şansa de a vedea ce se întâmplă şi pe alte meleaguri şi pot astfel să văd mai clar ce este rău în lumea literară de la noi. Nu idealizez lumea literară din Vest, dar am observat câteva diferenţe care sunt în favoarea ei, în comparaţie cu cea de la noi. Astfel, poeţii cu care colaborez pe un site american de poezie au şi ei diverse preocupări şi joburi, dar ei scriu poezie doar din pasiune, talent şi dragoste pentru literatură, iar opiniile critice ale altora, departe de a fi luate drept ofense, sunt căutate şi respectate de ei, sunt considerate şanse reale de a creşte ca poeţi şi de a atinge excelenţa în această artă. În grupul lor valoarea are parte de respect şi elogii, iar spriritul critic este considerat un semn de autenticitate (ca scriitor) al persoanei care îl practică. Fiecare are o poveste a vieţii lui, la fel de interesantă precum textele pe care le scrie, dar poezia rămâne pentru ei o artă care nu trebuie amestecată în nici un fel de context de interese de altă natură decât cele literare. Fireşte că îşi doresc toţi să aibă succes şi fac tot ce depinde de ei ca să îl cunoască şi să îl merite, lucru deloc rău, dar pentru asta nu dau la o parte relaţiile cu prietenii, nu îi invidiază cu răutate pe ceilalţi poeţi şi – mai mult - au mereu o atitudine decentă şi plină de modestie.
Ceea ce mi s-a întâmplat şi mie, ca scriitor care trăieşte în provincie în pătrăţelul lui de scriitor, este poate semnificativ, de asemenea, pentru atmosfera proastă pe care Goma are dreptate s-o arate cu degetul. Am scris o vreme poeme. Eram cuminte, ca să zic aşa, “în banca mea”, eram un “băiat bun”, un poet. Toată lumea mă publica, mă comenta favorabil, toată lumea mă invita la întâlniri literare. Oricum, eu am venit în lumea literară cu sufletul deschis şi cu inima curată. Aşa am fost şi când am scris critică literară. Aşa încerc să fiu şi acum. Ei bine, aici e aici! Situaţia s-a schimbat. Când am început să scriu şi critică literară (şi făceam lucrul acesta foarte bine, aşa cum a susţinut în mai multe rânduri chiar Nicolae Manolescu în emisunile sale de la ProTv), când mi-am luat în serios rolul de critic literar şi am spus ce credeam despre unii şi despre alţii dintre scriitorii de azi, despre cărţile lor şi despre valoarea lor ca scriitori, vreau să zic, fie ei mai tineri sau mai puţini tineri, când - mai mult - am scris în favoarea lui Paul Goma, criticând în acelaşi timp elita scriitorilor din România pentru atitudinea deloc onorantă faţă de Paul Goma, ei bine, atunci s-a terminat cu imaginea mea de băiat bun. La România literară - unde nu mai publicasem decât o singură dată, câteva poeme, după ce directorul ei a scris articolul “Adio, domnule Goma!” - nu numai că mi s-au respins nişte proze scurte, pe care în 2003 i le trimisesem poetei Constanţa Buzea prin e-mail, proze cu nimic mai proaste decât multe altele pe care revista le publică frecvent, dar eu nici măcar nu sunt inclus în lista autorilor ale căror texte pot fi gasite după nume pe site-ul publicaţiei, chiar dacă am semnalat asta redacţiei.
Ar putea cineva să spună că sunt doar omisiuni tehnice, că nu are nimeni nimic cu mine neapărat si că totul este doar în mintea mea. Ar fi bine să fie aşa, dar de ce atunci criticul literar Alex Ştefănescu nici nu mă aminteşte în impresionanta sa Istorie? Mai ales că eu sunt unul dintre autorii pe care revista România literară - unde bănuiesc că domnul Ştefănescu are un cuvânt important de spus - i-a susţinut. Să susţii un autor în revista la care lucrezi, dar nici să nu-l aminteşti în Istoria ta, despre care spui că ar fi opera vieţii tale, mi se pare acesta un comportament cel puţin contradictoriu. Mai mult, ca să munceşti zece ani la o astfel de lucrare, să ai şansa să faci ceva serios şi important, dar să faci până la urmă tot ceea ce ştiu să facă românii după ce i-a nivelat şi cuminţit tăvălugul comunist, adică să te uiţi numai în grădina ta şi să consemnezi din vârful condeiului autorii sau să te prefaci că nu există, aceasta mi se pare o aşa mare pierdere de timp şi un aşa zadarnic consum de energie încît totul devine absurd.
Să nu aibă oare această omisiune legătură şi cu faptul că sunt de partea lui Paul Goma? Îmi pun şi această întrebare, pentru că m-am mai vindecat şi eu, odată cu trecerea timpului, de acel soi de credulitate şi naivitate pe care încă îl mai am când mă gândesc la marii scriitori contemporani. Mi-am spus tot timpul că ei nu pot fi în stare de lucruri atît de mărunte, nu pot fi în stare de meschinării. Şi totuşi, chiar acest caz, această întîmplare cu Paul Goma şi articolul său (despre care Nicolae Manolescu a decretat că este “antisemit”) mi-a arătat că m-am înşelat.
Chiar am crezut că în micile întâmplări neplăcute pe care le trăiesc în relaţia mea cu lumea literară ar putea fi vorba de amploarea pe care aş putea s-o dau eu unor suspiciuni ale mele, că poate am eu nemulţumirile mele subiective, cum au în general scriitorii, dar de ce – mă întreb din nou - am fost exclus şi din dicţionarul lui Eugen Simion? Am sperat cu adevărat că ar putea fi vorba despre o greşeală “tehnică” aici, chiar dacă asigurările de profesionalism şi diversitate a surselor folosite de echipa care a lucrat la Dicţionar sunt subliniate în prefaţă de către coordonator; iar eu sunt prezent în alte câteva dicţionare (nu în foarte multe, e adevărat, dar măcar în cel al lui Ion Bogdan Lefter da) şi în câteva antologii (a lui Marin Mincu, a Ruxandrei Cesereanu, a lui Ovidiu Nimigean).
Am sperat asta, dar recent un fragment (Vezi nota de subsol 3!)
_______________________________
3. “In alte cazuri, însă, nu s-a mai publicat deloc ce am predat. S-a întâmplat ca, înmânându-i lui Laurenţiu Hanganu articolul despre Vasile Baghiu, acesta să înceapă să facă taieturi în text chiar in faţa mea. I-am spus că sunt hotarâtă să public pe două coloane ce am scris eu si ce au publicat ei. Consecinţa: articolul s-a „pierdut“ definitiv şi inventatorul himerismului nu figurează deloc în Dicţionar.” (Observator cultural, nr. 37 (294) / 10-16 noiembrie 2005)
________________________________
dintr-un articol al doamnei Roxana Sorescu m-a lămurit – vai! – că este vorba de apucăturile proaste, de lipsa de caracter şi lipsa de profesionalism de care mă temeam. Se găsise, aşadar, cineva să propună un text despre mine, dar altcineva, un român “profesionist” - pe care nu-l cunosc, aşa cum nu o cunosc personal nici pe doamna Roxana Sorescu - l-a scos. Să se fi întâmplat această excludere brutală şi din cauză că nu am ţinut niciodată secret că “apolitismul” scriitorilor de la Literatorul era de fapt o politică în favoarea puterii neo-comuniste de după Revoluţie? Acum chiar că mi se pare foarte posibilă şi această variantă. Oare va da cineva un răspuns la aceste semnalări de comportament... neacademic? Aşa ar fi normal, cred, dar mai ţine cineva cont de ceea ce ar trebui să fie normal în ţara asta şi în lumea literară din ţara asta?
E ceva rău în lumea literară din România, oricum. Pentru că - mai mult, aşa cum bănuisem - lumea noastră literară e plină şi de posibili delatori, posibili colaboratori ai Securităţii, chiar la vârf, de altfel, aşa cum au arătat evenimente legate de fostul lider al U.S., Eugen Uricaru, care, fireşte, nu e singurul cu astfel de istorii ante-decembriste ambigui pe suflet. Acum, preşedinte e Nicolae Manolescu. Prestigiul său printre scriitori nu e deloc de neobservat. De aceea, ar fi fost de sperat - după recentele alegeri - într-o mai mare transparenţă, în reconsiderarea autorului român de literatură, chiar şi a aceluia care nu locuieşte în Bucureşti şi nu poate apărea la televizor prea des, ar fi fost de sperat într-o reformă morală. De exemplu, au fost organizate – se spune – lecturi publice plătite. Bun proiect, dar iarăşi mă gândesc. Sunt şi eu un poet al României - recunoscut de critici - şi cred că ar fi fost normal să fiu invitat să citesc poezii în cadrul acelui program, fie şi pe o listă lungă de aşteptare, dar nu s-a întâmplat aceasta. Din punctul lor de vedere – sprijinit, poate, cum ştiu că se întâmplă de multă vreme, şi de punctele de vedere de pe la asociaţiile scriitoriceşti locale, foarte meştere, de altfel, în mânuirea listelor de excursionişti şi invitaţi pe la conferinţe şi în acordarea premiilor pe criterii misterioase - eu nu sunt suficient de reprezentativ sau suficient de valoros ca poet pentru a citi în cadrul lecturilor lor măreţe şi extraordinare. Am fost, în schimb, şi reprezentativ şi valoros ca poet pentru organizatorii Festivalului internaţional de poezie din Bredevoort (Olanda). Am fost, în schimb, suficient de bun ca poet pentru a citi unui public german la Köln. Poemele mele au fost, în schimb, bune de publicat în unele reviste şi antologii americane, britanice şi germane. Sunt, de asemenea, suficient de reprezentativ pentru instituţia care mă găzduieşte aici la Viena, Kulturkontakt Austria, care pregăteşte pentru sfârşitul acestei luni o seară de poezie în care câţiva actori vor citi din poemele mele, traduse în germană de Anne Cerbe şi Achim Jaeger din Düren. Dar ce să mai spun? Şi cui să spun toate acestea, când dacă aş completa lista ar părea că aş fi lipsit de modestie? Oricum, ar fi fost de sperat, de asemenea, într-o reconsiderare a spiritului critic. Spiritul critic este însă descurajat şi cenzurat. Încercaţi, poeţi şi critici tineri, să scrieţi critică literară în acord numai cu propria voastră judecată şi va trebui să cunoaşteţi gustul amar al marginalizării şi cenzurii!
Cum nu mă mai vindec niciodată de naivitate, eu cel puţin am sperat toate acestea. E mult? E puţin? Nu ştiu. Ceea ce s-a întâmplat, însă, depăşeşte temerile mele cele mai pesimiste. În loc să facă gestul de a-l invita, de a-l ruga pe Paul Goma să revină în US, aşa cum o minimă cerinţă morală i-ar fi impus şi aşa cum calitatea de preşedinte al US i-ar fi cerut-o - dincolo de ceea ce crede domnia sa despre Paul Goma şi scrisul său -, Nicolae Manolescu încearcă să-l adânceasă şi mai mult în izolare, îi aduce aminte în 2006, la şaisprezece ani de la Revoluţie, de metodele comuniştilor, adică îl discută tovărăşeşte într-o şedinţă şi aplică sancţiuni. Şi încă în anul în care marele scriitor şi disident Paul Goma împlineşte şaptezeci de ani. Să dea Dumnezeu să ajungă sănătoşi la şaptezeci de ani toţi “marii scriitori” care îl contestă acum pe Paul Goma! Ei vor avea parte – sunt convins! – de o sărbătorire naţională, criticii mai tineri sau mai puţini tineri vor scrie monografii despre ei, iar presa literară, în frunte cu România literară, va dedica pagini întregi evenimentului. Şi se vor simţi foarte bine atunci, după o viaţă dedicată scrisului, pentru că vor fi uitat deja ce i-au făcut colegului lor Paul Goma…
Am citit recent Jurnal II de Mircea Cărtărescu, iar cazul lui ca scriitor român care se chinuie să-şi ducă la capăt proiectele m-a făcut să mă gândesc iarăşi la atmosfera din lumea noastră literară. Dacă până şi un autor ca el - care nu ar avea motive să se plângă, care e publicat de cea mai importantă editură şi care nu a fost ocolit de nici un premiu al breslei, care are parte de o mediatizare aproape ca a unui cântăreţ de manele sau a unui lider politic - este nemulţumit şi vrea mereu să plece cât vede cu ochii în lume, aplicând la burse, aşa cum reiese din paginile cărţii, atunci nemulţumirea mea faţă de atmosfera de la noi e poate şi mai justificată. Atmosfera e foarte proastă. Îmi doresc şi eu, asemenea autorului Levantului, să ies din această atmosferă, fie şi periodic, să trăiesc în lumea occidentală. Disperat oarecum, am încercat, de altfel, să emigrez, dar pur şi simplu nu am reuşit. Am nimerit pe mâinile unei firme care m-a păcălit, cum s-a întâmplat cu mulţi români, iar eu mă pretez atât de bine la aşa ceva... Şi – mă gândesc acum – poate că e mai bine aşa. M-am readaptat deja la gândul că voi rămâne în ţară. Şi nu e rău deloc… Iată, la atâţia ani de la Revoluţie, încă se pot scrie articole despre conflictul Goma-lumea literară românească, iar asta arată cât de vie este lumea literară în îndârjirea cu care îi rezistă lui Goma. Înţeleg foarte bine exasperarea lui Cărtărescu din Jurnal, dacă este una adevărată şi nu una mimată cu scop literar, cum mai fac uneori scriitorii. De aceea aplic şi eu la burse cu participare internaţională. De aceea mă încumet să scriu şi în altă limbă, să-mi caut audienţă şi pe alte meleaguri. E greu să suporţi 365 de zile pe an o atmosferă în care simţi că eventualul tău succes nu le aduce bucurie colegilor, ci invidie rea şi chiar ură. E greu să scrii având tot timpul sentimentul că eşti fraierul fraierilor într-o lume care ştie perfect să se “aranjeze” şi care nu dă doi bani pe scrisul tău. Iar când lumea aceasta e lumea literară, compusă adică din oameni despre care se presupune că sunt interesaţi de arta literară, dezamăgirea e şi mai mare. Un timp mai îndelungat în Germania, de care am avut şi eu parte în ultimii ani, unde toţi profesorii - nu numai cei de literatură - îi învaţă pe copii valoarea lecturii, sunt la fel de benefice pentru un scriitor precum o cură balneară pentru un bătrân reumatic. De ce? Pentru că lumea vine acolo în număr mare să te audă recitându-ţi poemele şi mai dă şi bani pentru asta. Pentru că orice invitaţie pe care o primeşti la un astfel de eveniment te face să te simţi util ca scriitor şi om ca om. Şi pentru că pur şi simplu e minunat să vezi cum autorităţile se agită să organizeze astfel de evenimente şi se simt onorate cu adevărat să te aibe ca oaspete.
Scriu aceste rânduri într-o cameră confortabilă din Viena, nu departe de centrul istoric. Sunt oaspete al instituţiei “Kulturkontakt Austria”. Este vorba despre o bursă pe care am obţinut-o aplicând pur şi simplu, la fel ca sutele de artişti şi scriitori din toată lumea care au aplicat pentru ea. Ştiu însă că lucrul acesta a fost posibil tocmai pentru că nu a fost mijlocit de nimeni din România. Această frază ar suna foarte trist pentru un străin. Mie îmi sună însă foarte adevărat şi foarte descurajant în adevărul ei. Şi sunt stingherit că trebuie s-o spun, pentru că sunt român şi e ca şi cum mi-aş vorbi neamurile de rău. Totuşi, în ultimii ani eu nu am fost destul de bun pentru scriitorii de la noi nici măcar să fiu invitat la vreun colocviu sau la nişte “zile” ale vreunei reviste din “dulcele Târg” - unde nu sunt binevenit tocmai pentru că am înţeles să-mi exercit spiritul critic atât în legătură cu scrierilor unora dintre scriitorii de la Iaşi, care aveau şi au în mână dregătoriile Asociaţiei, cât şi cu privire la neregulile şi atmosfera din cadrul Asociaţiei (sunt - din păcate şi din nou semnificativ pentru atmosfera din mediile literare - singurul scriitor din Neamţ care a aderat la mişcarea literară reformistă de acum câţiva ani ) -, d-apoi să fiu trimis într-o excursie în Vest, de exemplu. Pare că mă plâng de lucruri pâmânteşti, dar trebuie să mărturisesc cu toată sinceritatea că îmi este necesar să mă întâlnesc, măcar din când în când, cu scriitorii, pentru că astfel de întâlniri mă menţin conectat la realitate (lucru de care ai nevoie ca să nu eşuezi pe mările ficţiunilor tale literare), iar pe unii dintre ei nici nu pot să-i întîlnesc în alte ocazii, cum mi-aş dori. Însă nu există fair-play. Doar cei “cuminţi” au parte de fel de fel de excursii în Occident sau în Orient. Şi nu spun aceasta pentru că aş vrea şi eu - cum ar putea unii interpreta - să prind o bucată din acel “caşcaval”, dacă există, ci pentru că transparenţa este absolut obligatorie ca principiu şi în acord cu regulamentele. U.S. a tot trimis, de altfel, de-a lungul anilor scriitori “foarte mari” în străinătate, pe cheltuiala organizaţiei, iar rezultatele sunt atât de impresionante încât nu prea ne ştie nimeni şi – vezi bine! - nu ne recunoaşte Vestul acesta ignorant în ale literaturii. Cum să ne recunoască dacă nu suntem în stare să ne recunoaştem noi pe noi înşine mai întâi?
Înţeleg foarte bine că nu mi-a rămas altceva decât să mă confrunt singur cu presupusa opacitate şi rezistenţă a Occidentului la literatura română. Pe cont propriu, fără sprijinul US, fără traducători profesionişti, fără bani de la buget, fără relaţii la ambasade, centre, institute culturale şi aşa mai departe, trăitor în provincie, singur şi pe deasupra şi de partea lui Paul Goma. Nici că se poate mai rău pentru un scriitor român. Şi nici că se poate mai bine pentru un scriitor român. Chiar mă şi întreb de ce aş mai aştepta ceva de la US? Sau de ce aş face frumos - cum se zice - pe acolo? De ce aş fi prudent, “diplomat”, “băiat bun”, cum sunt atâţia? Ca să obţin… Ce? O biată excursie fugărită pe nu ştiu unde, prin China sau aiurea? Vreun premiu? Voi trăi şi fără toate acestea şi nu voi fi mai puţin scriitor din cauza asta. Am cerut doar o dată suma de două sute de dolari care se acordă regulamentar oricărui scriitor care are o invitaţie din străinătate. Mi-a fost acordată, dar câte discuţii au fost – mi s-a spus – la şedinţă, câte dezbateri dacă să se respecte sau nu şi în cazul meu regulamentul. De unde mai apărusem şi eu cu invitaţia aceea din partea Fundaţiei Böll, o invitaţie de care ei nu ştiau şi pe care nu putuseră s-o dea altcuiva, vreunui om de-al lor de nădejde? Avea dreptate Al. Cistelecan spunând că până şi insurecţia programatică a himerismului am pornit-o “din cea mai lipsită de şansă condiţie: şi singur, şi provincial” . (Vezi nota de subsol 4!)
__________________
4. Citat din articolul“Tratamentul himerist al cotidianului” (Cuvântul, nr. 1/ 2004) Notă: Prefer să iau cuvântul provincial cu înţelesul lui de trăitor în provincie, chiar dacă nici celălalt, peiorativ, nu-mi displace, pentru că se potriveşte foarte bine cu ceea ce înseamnă un artist, adică un marginal, un provincial. Nu era oare Cézanne – pe care tocmai l-am văzut într-una din zilele trecute la Leopold Museum - un provincial pur? Aşa că dacă redactorul-şef adjunct de la Vatra a dorit să ofere acestui cuvând o conotaţie negativă, ea nu mă deranjează câtuşi de puţin, pentru că ştiu cât de provinciali şi snobi sunt de fapt cei preţioşi, “umblaţi”, necomplexaţi, neprovinciali, dezinhibaţi. I-am văzut în România. Îi văd uneori şi aici în lumea liberă.
_______________________

Ce bine – mă gândesc – că nu am fost ajutat deloc de U.S. în aceste călătorii ale mele din ultimii ani! Şi ce trist! Fireşte că U.S. ar fi blocat totul. Pentru că iarăşi are dreptate Paul Goma să arate cu degetul înspre imaginea de congregaţie de clanuri pe care organizaţia o are. Ei între ei doar, mereu, aceasta este imaginea. Numai când şi când mai este acceptat în cercul lor exclusivist câte unul care le cântă în strună. Cei care au voce trebuie excluşi, cenzuraţi, marginalizaţi, ignoraţi.
Şi cu adevărat când intră românii noştri “pe fir” poţi să consideri încheiată orice comunicare şi să-ţi iei adio de la orice succes. Îmi amintesc că acum vreo trei ani în urmă, profesorul Christofor Merrill de la Iowa University, directorul programului “writers-in-residence”, îmi scria că mă consideră potrivit pentru programul lor şi că m-ar invita, dar că trebuie să obţin susţinerea ambasadei americane din România, chestiune care nu este decât o formalitate. Îmi dăduse adresa e-mail a şefului secţiei culturale a ambasadei, un domn cu nume grec, iar acesta mi-a răspuns promt şi m-a îndrumat entuziast şi politicos către domna Ioana Ieronim, care avea, de asemenea, o funcţie în acel departament. I-am scris acestei doamne, bucuros că aveam de a face cu o scriitoare. Nici până în ziua de azi nu am primit răspuns. Toţi străinii pe care, până să ajung la domnia sa, îi contactasem în legătură cu acea bursă îmi răspunseseră. Doamna Ieronim, româncă, nu. Profesorul american nu a putut decât să-şi exprime regretul că se întâmpla aşa şi speranţa că lucrurile se vor schimba în viitor şi la Ambasada Americană. Toate revistele din străinătate la care am trimis texte mi-au răspuns. Chiar dacă multe din acele răspunsuri - pe lângă unele care îmi confirmau acceptul publicării - au fost nişte refuzuri politicoase (şi nu mi-e ruşine s-o recunosc, pentru că în America e un lucru obişnuit să fii refuzat de cele mai multe reviste), ele au fost, totuşi, nişte răspunsuri. Nu m-a lăsat nimeni să aştept la infinit cu gura căscată. În România poţi să scrii e-mail-uri redactorilor revistelor literare şi editorilor câte vrei. Eşti liber să o faci. Cu foarte puţine excepţii (o astfel de excepţie, bizară în peisaj, este Editura Compania), nu-ţi răspunde nimeni, chiar dacă în zilele noastre un e-mail de răspuns formal nu-ţi ia mai mult de trei minute.
Mă gândesc la noi, la situaţia noastră din România. Bisericuţe, găşti, grupuri de interese, mediocrităţi ajunse în poziţii înalte, tineri scriitori cărora li se dă peste degete pentru că “îndrăznesc” să aibă opinie, oameni de valoare care se luptă pentru supravieţuire. Văd toate acestea şi mă întreb când se vor termina. Mă întreb când vom scăpa de apucăturile acestea proaste de a ne tot tăia creanga de sub picioare prin lipsa de respect şi dezinteresul ucigător pentru tot ce ne poate face să creştem ca naţie în ochii lumii. Ştiu că întrebările mele sunt retorice, ca şi altă dată, dar mai ştiu că un eventual răspuns este legat de o dezbatere adevărată, în care cei aleşi în fruntea breslei literare să fie sincer interesaţi să cunoască toate problemele, iar ceilalţi să aibă curajul de a spune numai ceea ce gândesc şi nu ceea ce cred ei că le-ar face celor aleşi plăcere să audă. Am ascultat şi eu, pe Internet, înregistrarea de la o şedinţă a Consiliului Director al U.S., ulterioară scandalului legat de articolul lui Paul Goma, şi l-am auzit, stupefiat, pe Nicolae Manolescu spunându-i lui Liviu Ioan Stoiciu că pe domnia sa nu-l mai interesează “chestiunea Goma”. L-am auzit, de asemenea, îndemnându-l pe poet să-şi dea demisia sau să se ducă să-şi scrie propria operă şi să-i lase în pace (să-i “scutească”, mai pe româneşte) pe ei – adică pe domnia sa şi pe ceilalţi din conducere - cu “opera altora”, adică a lui Paul Goma. Cum să nu te intereseze orice chestiune legată de lumea literară dacă ai candidat pentru funcţia de preşedinte al U.S. şi ai şi ajuns în funcţia pe care ţi-ai dorit-o? Eşti chiar obligat să fii foarte interesat de orice lucru, oricât ţi-ar părea de neînsemnat. Gesturi de acest fel arată că democraţia nu este chiar atât de uşor de asimilat pentru oameni care au trăit o viaţă în dictatură. Iar domnul Manolescu - acesta de acum, care îl trimite acasă pe un scriitor protestatar - voia acum câţiva ani să fie chiar preşedintele ţării, nu doar al U.S....
Mă întreb de ce nu se organizează o dezbatere publică despre cazul Paul Goma chiar la U.S.? Ce-ar fi un simpozion la Neptun despre Paul Goma? Că şi aşa se cheltuiesc acolo bani ca să vină scriitorii şi să citească eseuri mai mult sau mai puţin interesante, cel mai adesea pe deasupra realităţii, de multe ori plicticoase, despre marea literatură română ne(re)cunoscută în străinătate. De ce preşedintele actual al României nu îl invită pe Paul Goma în România? De ce Guvernul României nu îl invită în ţară pe Paul Goma? Nu suntem noi acum în situaţia de oameni liberi pentru că s-a întâmplat o răsturnare de regim comunist? Nu a fost oare comunismul duşmanul de moarte al acestui popor? Nu este Paul Goma cel mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori? Atunci de ce oamenii aceştia, elita literelor, elita culturii, nu fac ceea ce se cuvine să facă? De ce alţii de pe la ziare şi reviste stau să se gândească dacă să publice sau nu un biet articolaş în care victima comunismului, Paul Goma, este susţinută? Ce fel de oameni sunt aceştia? Ce fel de oameni sunt până la urmă Nicolae Manolescu şi toată elita literară a ţării dacă sunt atât de înverşunaţi să-i închidă gura lui Paul Goma şi nu spun mai nimic - în schimb, de exemplu - despre faptul că arhivele Securităţii încă nu sunt deschise cu adevărat?
Sunt de partea lui Goma, în general, dar şi în acest conflict, în special, pur şi simplu pentru că îl simt pe acest om foarte drept şi corect în dreptatea sa. Pentru că dreptatea sa nu pierde niciodată din vedere dreptatea poporului din care se trage, popor pe care l-au urgisit comuniştii inclusiv cu îngăduinţa şi sprijinul elitei scriitoriceşti. Pentru că sunt în stare şi eu să văd cu proprii mei ochi ce fel de oameni sunt, în definitiv, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Eugen Uricaru, Alex. Ştefănescu, scriitori cu care se luptă Paul Goma. Când Gabriel Liiceanu vorbeşte la televizor - patetic, aşa cum îmi place să-l aud (pentru că în marea de violenţă, stupiditate şi prost gust pe care le promovează televiziunile o prezenţă precum aceea a sa este una foarte reconfortantă) -, când vorbeşte, aşadar, despre cât de imorali sunt Vadim şi Păunescu şi despre cum domnia sa nu vrea să aibă nimic de-a face cu ei, eu îmi aduc aminte că la începutul anilor nouăzeci, fiind eu încurajat de înverşunarea filozofului împotriva lichelelor şi de dorinţa sa clamată public de a publica literatura de sertar, i-am trimis manuscrisul cărţii tatălui meu. Erau memorii din lagărele sovietice scrise în 1953, scrise cu talent (au confirmat-o Monica Lovinescu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Banu Rădulescu, Paul Goma însuşi), o carte despre prizonieratul său siberian, scrisă aşadar în plină perioadă stalinistă, literatură de sertar autentică. Îmi amintesc că îi şi spusesem la Piatra Neamţ, într-un moment când nu mai era asaltat de cititori pentru autografe, că îi voi trimite manuscrisul, iar domnia sa a spus că îl aşteaptă. Ei bine, răspunsul său (al editurii, al unei persone din redacţie, în fine…) a fost că editura nu are hârtie, nu are posibilităţi finaciare sau aşa ceva. La fel şi cu Alex Ştefănescu, cel care nu a admis publicarea nici măcar a unui fragment din acea carte în România literară. Un om scrisese cu riscul vieţii, în anii grei ai stalinismului, despre prizonieratul lui sovietic, iar mai târziu, peste ani, un redactor de la o revistă literară îşi permitea să spună “Nu” publicării unui fragment din acel manuscris. Şi făcea asta în timp ce spunea “Da” scrierilor reciclate ale unor vajnici slujitori ai comunismului. Nu le mai spun numele. Degeaba vorbeşte domnia sa cu voce tare despre responsabilitatea morală şi civică a scriitorului, pentru că eu văd cât de subiectiv-selective îi sunt şi preferinţele în materie de literatură şi ce a reuşit să facă şi din mult lăudat-aşteptata Istorie. Tot aşa cum îmi amintesc că aceeaşi carte a tatălui meu a fost respinsă şi de doamna Georgeta Dimisianu de la publicarea la Cartea Românească pe motiv că ar fi fost, după părerea domniei sale, doar un manuscris de “amintiri cu valoare de familie”.
Acestea sunt doar câteva experienţe personale, care, pentru mine, au valoarea unor argumente, au puterea de a-mi arăta nu numai ce se poate vedea dincolo de sticla televizorului la care poporul român se uită încă amorţit şi nu reuşeşte să priceapă ce se întâmplă. Le-am amintit aici pentru că ele se adaugă unor alte şi alte amănunte pe care le-am putut observa în presă, în articole, în diverse întâlniri scriitoriceşti.
E o faţă dublă a lucrurilor aici. Imaginea de oameni de caracter, de anticomunişti, de oameni cărora le pasă de soarta naţiei este adusă în faţă cu orice ocazie (la televizor, în special), dar în fapt - în situaţii concrete, aşa cum a fost şi situaţia în care scriitorii pe care i-am amintit s-au aflat în faţa unui manuscris unic precum cel al tatălui meu - oamenii se comportă, aproape la fel ca aceia pe care ei îi arată cu degetul. Am ajuns până la urmă cu manuscrisul la Romulus Rusan. Domnia sa a difuzat textul - împreună cu comentariile foarte interesante pe care le-a scris pe marginea lui - în lectura unui actor, în patru episoade ale rubricii “Cartea pe unde” de la Europa Liberă. Era prin 1994. Abia în 1998, cu sprijinul poetului Gellu Dorian şi cu o prefaţă de acelaşi Romulus Rusan, cartea a apărut la Editura Axa din Botoşani. Ecourile aproape că nu au existat. Aceasta este lumea (literară) în care trăim.
Fireşte că - date fiind şi aceste circumstanţe - eu o să spun oricând şi oriunde că Paul Goma are drepate să fie nemulţumit de comportamentul elitei intelectuale din România. Pentru că dacă elita aceasta intelectuală ar fi una autentică, atunci poate că nu am mai fi nici noi chiar în coada Europei şi poate că astăzi nu şi-ar mai bate joc în continuare Securitatea de noi ţinându-ne în sărăcie. În loc să-şi pună la bătaie, cum se spune, prestigiul, puterea şi energiile pentru a cere un proces al comunismului pe toate căile posibile şi imposibile, ea, elita, ce face? Se chinuie să-i închidă gura tocmai celui care a îndrăznit să se opună regimului criminal care a venit peste noi după război. În loc să se lupte cu rămăşiţele - încă puternice - ale comunismului, U.S. din România se luptă cu cel mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma. Ce ruşine!
Dacă străinii ar vedea ce se întâmplă cu noi - dar eu sunt sigur că ei văd totul - , dacă ar vedea cum ne luptăm noi înverşunaţi cu eroii încă în viaţă ai perioadei comuniste în loc să ne luptăm cu cei care au provocat această degradare morală şi materială a poporului - care sunt încă la Putere, în partide, prin instituţii, la toate nivelurile societăţii -, şi-ar face desigur o impresie foarte proastă despre caracterul nostru ca oameni, dacă nu îşi vor fi făcut, deja, între timp, această impresie. Dar ce să mai spun eu aici despre străini şi despre cum ne văd ei pe noi? Oare noi avem o părere bună despre noi înşine, ca scriitori şi ca oameni, când asistăm impasibili – cu excepţiile ştiute - la o punere la zid a unui om căruia ar fi trebuit astăzi să i se ridice statui? Tocmai m-a vizitat aici zilele trecute poetul Ovidiu Nimigean, care a venit la Viena ca să participe la lansarea unei antologii în limba germană cu scriitori din mai multe ţări, antologie care îl include şi pe el, spre onoarea sa şi a ţării noastre. În discuţiile pe care le-am avut îmi împărtăşea aceeaşi indignare, exasperare şi tristeţe faţă de ceea ce se întâmplă acum în U.S., în special în legătură cu “sărbătorirea” de care are parte Paul Goma la şaptezeci de ani. Am constatat că de fapt vocile noastre, ale celor care mai îndrăznim să spunem cîte ceva într-o mare de tăcere, oportunism şi obedienţă, nu sunt chiar foarte susţinute, că tăcerea este fuga scriitorilor români de asumarea răspunderii. Şi cu adevărat tăcerea aceasta vinovată este semnul unei grave crize morale a oamenilor care alcătuiesc US. Cu toate acestea, am conchis că tot merită să vorbim. Ceea ce şi facem.
De ce nu se pronunţă istoricii asupra evenimentelor despre care scrie Paul Goma, atît în volumul său mult inscriminat şi “antisemitizat”, „Săptămâna Roşie sau Basarabia şi evreii”, cît şi în textul din Viaţa Românească? Unde sunt intervenţiile istoricilor pe această temă? Chiar aş fi foarte interesat de adevăr. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Vreau să ştiu şi eu un lucru: Dacă spun că în instaurarea comunismului la noi, alături de români “patrioţi”, şi-au adus contribuţia la vârf şi o serie de evrei înseamnă aceasta că sunt antisemit? Goma are dreptate atunci când spune că trebuie să vorbim şi noi despre suferinţele noastre de români, chiar dacă, uneori, ele au legătură şi cu evrei. Da, Holocaustul a fost un lucru îngrozitor şi nu trebuie uitat niciodată! Cine îl neagă nu este om. Da, este cutremurător că uciderea milioanelor de evrei în lagărele naziste a putut să se întâmple pe pământ! Personal, am plâns de fiecare dată când am citit cărţi despre ororile din lagărele naziste sau am văzut filme cu acelaşi subiect. Însă, pentru numele lui Dumnezeu, Holocaustul este un moment separat al Istoriei, o oroare care are locul ei în memoria colectivă, iar genocidul pe care l-a comis comunismul este şi el un alt lucru îngrozitor, o altă oroare care s-a petrecut pe pământ! Genocidul comunist nu trebuie discutat şi el, separat? E timpul să se discute şi despre comunism! Măcar să se discute… Că de un proces al comunismului nu am avut parte şi nici nu ştiu dacă vom avea vreodată parte, dacă vom avea vreodată un “Nürnberg al comunismului”. Comunismul a fost (şi este încă prin unele părţi ale lumii) la fel de îngrozitor precum nazismul. Între cele două ideologii, între cele două regimuri poate fi pus semnul egal. Au spus-o istorici, scriitori, intelectuali cunoscuţi, nu inventez eu noutăţi.
Am prieteni printre evrei. Mă înţeleg cu ei mai bine decât mă înţeleg cu mulţi români şi nu am ezitat – o dată, prin anii nouăzeci - să iau apărarea public, în presă, unuia dintre ei, scriitor, când un român se referea în nişte ziare locale în termeni jignitori şi injurioşi la calitatea sa de evreu. Vreau să spun că mi s-a părut normal să fiu pur şi simplu de partea dreptăţii. Pentru că eu cred că oamenii sunt oameni prin ceea ce sunt ei ca indivizi şi nu prin culoarea pielii, apartenenţa etnică sau credinţele lor religioase. Ştiu că vor citi şi ei aceste gânduri ale mele, dar acest lucru nu mă va împiedica să-i privesc în ochi când ne vom vedea. Pentru că scriu cu toată buna credinţă ceea ce scriu aici, iar ei ştiu asta. Pentru că ceea ce nu înţeleg este de ce ar trebui să tăcem asupra terorii comuniste atunci când par să fie implicaţi în ea şi evrei. De ce nu organizează US o dezbatere publică pe tema despre care a scris Paul Goma în cartea sa „Săptămâna Roşie sau Basarabia şi evreii”? Nu ar fi mai corect şi mai cinstit aşa decât să pună etichete şi să împartă sancţiuni în stânga şi în dreapta? Nu ştiu, spun şi eu cum cred de cuviinţă aici nişte lucruri care – cred – ar trebui să intereseze pe toţi scriitorii, dar e limpede că ne lipseşte minima demnitate de a fi noi înşine şi de a ne asuma opiniile. Istoricii şi scriitorii ar trebui să-şi spună părerea despre această temă. Ea priveşte istoria noastră, identitatea noastră, memoria noastră. Poate că eu nu am citit cartea cu foarte mare atenţie – admit aceasta – şi poate că mi-au scăpat unele lucruri pe care alţii le-au văzut şi le incriminează, dar de ce nu există o dezbatere publică?
Peisajul e trist întradevăr, însă poate că nu e totul pierdut. Pentru că în ce priveşte problema recuperării memoriei din perioada comunistă mai există, totuşi, şi scriitori cărora le pasă şi care fac lucruri importante. La Sighet, de exemplu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, împreună cu membrii Academiei Civice, au transformat “închisoarea intelectualilor” într-un adevărat muzeu al Gulagului românesc, unic în fostul lagăr comunist, iar centrul de istorie orală (care adună mărturii extrem de importante în condiţiile în care arhivele încă nu sunt cu adevărat accesibile) şi simpozioanele anuale organizate acolo pe teme care privesc perioada comunistă oferă deja o bază de informaţii foarte preţioasă pentru istorici şi pentru cei interesaţi de istoria perioadei comuniste. Iar aceşti scriitori fac toate acestea în condiţiile în care multă vreme Guvernul României nu numai că nu a sprijinit proiectul, aşa cum ar fi fost dator să o facă, dar a încercat chiar să împiedice punerea lui în practică. Ei sunt, după părerea mea, nişte modele de scriitori aşa cum cere Paul Goma să fim (Vezi nota de subsol 5!), însă aceasta este o altă discuţie.
_________________________
5. Aici, însă, Paul Goma este cam nedrept, cred, lucru pe care i l-am mărturisit într-o scrisoare. Poate greşesc eu, dar mi se pare că domnia sa nu vede că Ana Blandiana şi Romulus Rusan, pe care adesea îi amestecă la grămadă în diatribele sale critice, sunt dintre cei, şi aşa puţini, care mai fac ceea ce trebuie făcut şi care mai menţin în zilele noastre o scânteie de demnitate românească într-o mare de indiferenţă. Aceasta este însă o altă poveste care mă face să sufăr. De altfel, am încercat în urmă cu câţiva ani să mediez cumva între cele două părţi, pur şi simplu pentru că ţin la fel de mult la Ana Blandiana şi Romulus Rusan cum ţin şi la Paul Goma. Încercarea mea temerară nu prea a reuşit şi nu cred că sunt numai eu vinovat de eşec. Am doar nişte regrete personale că în lumea în care trăim oameni care seamănă între ei şi sunt - practic - de aceeaşi parte nu ajung să comunice şi să se înţeleagă.
________________________

Revenind la firul principal al acestei confesiuni - anume imaginea U.S., a lumii literare şi, în general, a elitei intelectuale din România, aşa cum reiese ea din conflictul pe care lumea literară îl are cu Paul Goma, dar şi din modul (subiectiv şi fără cuprindere totală, fireşte) în care am încercat şi eu aici să o creionez –, mărturisesc că nu înţeleg ce au în fond de apărat faţă de Goma toţi cei care se simt datori să se lupte cu el? Nu ştiu. Bănuiesc doar. Dincolo de bănuielile mele, eu cred că problemele pe care le pune Goma în intervenţiile sale sunt esenţiale pentru reforma morală a elitei intelectuale din România, reformă care se impune măcar în al douăsprezecelea ceas. Şi nu pentru că foarte curând vom intra în Uniunea Europeană (unde funcţionează alte valori) sau pentru alte motive de natură exterioară, ci mai ales pentru că avem toţi nevoie de acest tip de reformă, mai ales pentru că - vrem sau nu vrem - soarta scrierilor noastre, adică motivul esenţial pentru care suntem uneori împreună şi avem polemici pe diferite teme, depinde şi de atmosfera din lumea literară, de atmosfera din societate în general, de tipul de valori după care societatea îşi organizeză viaţa. Şi - nu în ultimul rând – depinde şi de felul în care elita şi societatea îşi tratează eroii în viaţă… La mulţi ani, domnule Goma!

Viena, 9 februarie 2006

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu