joi, iulie 31, 2008

Bucurii de om absolut normal. Reuşita la facultate a Ioanei, călătoria cu maşina prin ţară pentru depunerea şi apoi mutarea dosarului de admitere de la Bucureşti la Cluj, discuţie cu poetul Constantin Abăluţă într-un bar din Piaţa Muncii, vizitarea Văii Oltului, a Văii Prahovei, a Mănăstirii Cozia, a Curţii de Argeş cu mormintele regilor noştri, traversarea cu emoţii şi încântare a Carpaţilor prin Transfagărăşanul, bucuria unei cafele pe o terasă din Sighişoara, plăcerea unei plimbări prin Sibiu, fabulosul peisaj românesc de peste tot, Clujul curat şi civilizat şi - nu în ultimul rând, fireşte - revederea, după mai mulţi ani, cu poeta Ana Blandiana şi discuţia la telefon cu scriitorul Romulus Rusan. După 1500 kilometri parcurşi cu maşina în patru zile şi nu puţine momente plăcute precum cele amintite, am sentimentul că am fost în vacanţă. Vacanţa de vara aceasta, probabil... Pentru că nu mai îndrăznim să visăm la o vacanţă adevărată, cu toate cheltuielile care au fost şi care ne aşteaptă... Şi noi care voiam să vedem Germania...

miercuri, iulie 23, 2008

Transcriu pe computer cartea tatălui meu despre prizonieratul sovietic, direct de pe caietul lui caligrafiat frumos în anii cincizeci. Mă gândesc la o ediţie a doua. Îndrăznesc... Citesc romanul "Ostinato" de Paul Goma. Caut editor pentru volumul de poezie "Cât de departe am mers". Parcă se întrezăreşte ceva-ceva... Chestii de scriitor...

marți, iulie 15, 2008

Aseară, pe TV Cultural, referindu-se la poemele lui Bacovia din ultima parte a vieţii, criticul Alex. Ştefănescu spune ceva de genul că dacă nu ar şti că sunt ale lui Bacovia le-ar respinge la poşta redacţiei. Deşi este de apreciat sinceritatea acestei declaraţii (care este spectaculoasă în termenii tipului de critică practicată de G. Călinescu), mi se pare că problema este a criticului şi nu a poemelor. Este aceeaşi problemă pe care o au unele jurii din zilele noastre, care, dacă ar primi - să zicem - spre susţinere financiară, de la un oarecare James Joyce din Irlanda, proiectul scrierii unui roman cu titlul Ulysse, aceste jurii mai curând ar respinge proiectul decât l-ar aproba. Cât despre poemele invocate de critic (asupra cărora acesta părea să-şi exercite un imbold revizionist), eu cred că în mod intenţionat ele sunt fragmentare, eliptice, "neterminate". Mai mult, aş zice că reflectă o etapă distinctă, vizibilă şi în acest sens, în creaţia celui care a scris "Plumb". Dincolo de aceste nuanţe de percepţie şi gust literar, chestiunea influenţei numelui autorului asupra receptării operei sale ar merita o analiză serioasă.

luni, iulie 14, 2008

Am o vară întreagă înainte. Voi încerca să scriu, să transcriu, să citesc şi să scriu despre ce citesc, să găsesc editor pentru volumul de poezie tocmai terminat, să mă împac cu mine însumi, să avansez cât voi putea de mult la germană. Ambiţios, nu glumă, pentru un timp de vacanţă...

vineri, iulie 11, 2008

Ieri am obţinut licenţa în psihologie. Faptul este banal în sine, dar pentru mine el are o semnificaţie aparte. Eram eu intelectual (aşa autodidact, outsider), nici vorbă, dar acum - vezi bine! - am şi patalama. Am 42 de ani. Sunt tatăl a doi copii, am publicat opt cărţi şi m-am implicat în viaţa literară şi civică din ţara mea. Viaţa a făcut însă în aşa fel încât până ieri să nu fi absolvit decât un liceu sanitar şi o şcoală tehnică sanitară postliceală. Au fost nişte şcoli bune pentru mine, nimic de zis, pentru că mi-au oferit o profesie, aceea de asistent medical, pe seama căreia mi-am câştigat existenţa şi mi-am sprijinit familia, ca să nu mai spun că mi-au oferit, prin deschiderea uşilor spre lumea spitalelor, şansa de a cunoaşte oamenii şi suferinţele lor, experienţă atât de necesară unui scriitor. În toţi aceşti ani însă, am suportat adesea (pe nedrept, fireşte) situaţii umilitoare, pentru că în ţara noastră diplomele au mai mare greutate decât valoarea reală a celor care le deţin. Până la un punct, acest lucru este normal, dar măcar în artă şi în literatură - mă gândesc - ar trebui să conteze doar valoarea propriu-zisă a operei. Au apărut, aşadar, în timp, vreo două persoane (scriitori, oameni de cultură, intelectuali) care, atunci când m-au criticat (nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea şi să fii pe placul tuturor), nu au găsit altceva decât să clameze, în scris,cu mânie şi satisfacţie demne de cauze mai bune, faptul că - vai! - nu aveam studii superioare. Ei bine, acum le am şi pe acestea. Schimbă asta în vreun fel valoarea scrisului meu? Nu cred. Sunt bucuros însă că am reuşit isprava aceasta, mai întâi pentru mine, dar şi pentru că le-am luat acelor confraţi o piatră de pe inimă. De asemenea, chiar dacă nu îmi fac iluzii, sper că de aici înainte unii posesori-de-diplome-fără-cultură-şi-educaţie (deloc puţini, din păcate, în ţara noastră) îşi vor mai potoli aroganţa, destul de supărătoare, faţă de mine (în mediile în care voi continua - cu îngăduinţa şi ajutorul lui Dumnezeu - să trăiesc şi să lucrez, desigur, să-mi continui proiectele), vor înceta să se mai uite de sus la mine, cum au făcut până acum (unii dintre ei) fără umbră de stinghereală. În străinătate, la bursele pe care le-am primit, nu m-a întrebat nimeni de diplome. Mai mult, am observat că un om, cu cât e mai titrat cu atât e mai modest. Una peste alta, am găsit necesar să scriu aici şi despre această întâmplare a vieţii, care are tâlcul ei, care, mai mult, îmi dă un plus de curaj. Atât cât să merg mai departe...

miercuri, iulie 09, 2008

După ce a apărut pe site-ul lui Paul Goma, în jurnalul său pe 2008, articolul meu O privire subiectivă asupra lumii literare din România sau Despre "sărbătorirea" lui Paul Goma la şaptezeci de ani, scris acum doi ani şi amânat-respins (vorba lui Goma) atunci de reviste importante, a fost publicat recent (tipărit pe hârtie, în sfârşit) şi de revista Argeş (în numărul din iunie), revistă care poate fi găsită şi pe Internet dacă daţi căutare pe Google pentru "revista Arges" sau pentru "Centrul Cultural Pitesti". Cred că este nefiresc ca în anul 2008 să existe astfel de probleme cu libertatea de expresie. Cred că scriitorii, prin organizaţiile lor, Uniunea Scriitorilor, Asociaţia Scriitorilor Profesionişti, PEN-Club, ar trebui să iniţieze discuţii asupra aceste chestiuni şi să răspundă cel puţin la întrebarea: "Există teme/autori pe care presa literară din România le/îi evită sau chiar le/îi cenzurează?". Cazul Goma este suficient, cred, pentru ca o astfel de întrebare să fie măcar formulată.

vineri, iulie 04, 2008

Când nu scriu poeme o perioadă mai lungă de timp am sentimentul unei aşteptări. Nu este însă acel tip de aşteptare pe care mi-o doresc, pentru că ştiu că poezia, dacă se lasă dusă de acest val, capătă nuanţe clişeizate, sentimentaliste, comune. Ceea ce am eu de făcut este să încerc să uit că ar trebui să scriu, să încerc să trăiesc toate stările care au aparenţa poeziei doar pentru ele însele, doar ca pe nişte întâmplări de viaţă pur şi simplu. Textul poetic este ceva la care se ajunge pe căi lăturalnice, ascunse, întortocheate. Aş zice că poemul scris se construieşte mai mult pe negarea stărilor care îl precede, pe ignorarea stărilor poetice. Iar aceasta se întîmplă pentru că poemul nu este expresia stărilor poetice ale autorului, cum greşit se spune la şcoală, ci varianta scrisă a poemului doar intuit, nescris, varianta scrisă a unei aşteptări intenţionat reprimate, cum ar zice Freud.

joi, iulie 03, 2008

Mă gândesc la lucrurile simple ale vieţii tot aşa cum mă gândesc la versurile bune. Banalităţile de fiecare zi conţin în ele tot atâta poezie cât versurile bune viaţă obişnuită. Graniţa dintre ele poate fi trecută - în ambele sensuri - numai pe seama unei conştiinţe active, numai pe seama menţinerii cu ajutorul exerciţiilor de voinţă a unui prag de alertă minim necesar la nivelul sensibilităţii. Fără acest efort, riscul de a trece pe lângă situaţii de viaţă care vorbesc liric prin ele însele sau de a citi fără efect versuri care proiectează lumină asupra unor fragmente de trăire devine o realitate. Ceea ce este şi mai "palpitant" în această ecuaţie este că nimic nu garantează rezultatul aşteptat, adică poezia. Cu toate acestea, pragul minimal de alertă merită să fie menţinut, fie şi cu mijloace artificiale, cum ar fi refuzul de a fi aşa cum crede lumea că ar trebuie să fie un poet sau ambiţia de a fi cât de aproape posibil de ceea ce se aşteaptă.

Impasul intelectualilor

Intelectualii din România au o mare problemă. Ei nu reuşesc să fie minţile luminătoare ale naţiunii. Există după părerea mea o falie între intelectuali şi marea masă, cum se spune, a populaţiei. Intelectualii au întîlnirile lor, grupurile lor, bisericuţele lor, poziţiile şi posturile lor, iar marea masă a populaţiei orbecăieşte într-o realitate pe care nu numai că nu o mai poate controla, dar care o copleşeşte pur şi simplu. Nu încape nici o îndoială că vinovaţi de această ruptură, care ne va costa scump multă vreme de aici înainte, sînt intelectualii. De ce? Răspunsul la această întrebare ar trebui să preocupe pe fiecare dintre cei care mai au, în afară de o diplomă, şi o minimă conştiinţă civică.
Problema are rădăcini în timp mai adînci decît perioada ultimului deceniu, ajungînd pînă în miezul comunismului de la noi, cînd la revoltele muncitoreşti din Valea Jiului sau de la Braşov, ca să dau doar aceste două exemple, intelectualii nu au reacţionat, nu au fost alături de muncitori. În aceste condiţii este firesc ca după decembrie 1989 sloganuri abil meşteşugite precum “Noi muncim, nu gîndim!”, “Nu ne vindem ţara!” sau, mai rău, “Moarte intelectualilor!” să fi prins. Ca să mă exprim foarte direct, strîmbăturile din nas, ifosele şi mofturile, chiar şi indignările unora care se pretind intelectuali nu erau decît semnul unei jalnice lipse de realism. Astăzi situaţia pare neschimbată. Cu excepţia unor acţiuni concrete ale Alianţei Civice, aflate şi ele la limita accesibilităţii pentru oamenii simpli, nu se poate spune că intelectualii au un mesaj sau că fac măcar efortul pentru elaborarea unui astfel de mesaj.
De fapt, dacă sîntem cît de cît oneşti, ar trebui să fim foarte atenţi la ceea ce tot spune şi iar spune Paul Goma despre condiţia de intelectual şi despre impostura în care se află astăzi intelectualii din România. Impostura constă, după părerea lui, în faptul că intelectualii de azi îşi arogă rolul de modele în faţa românilor fără să fi făcut ceva concret ca să merite acest rol. El spune simplu că rezistenţă în sensul propriu al cuvîntului nu a existat din partea intelectualilor şi că lipsa lor de autoritate se datorează faptului că intelectualii nu recunosc acest lucru. De la recunoaşterea impasibilităţii lor din timpul comunismului ar putea porni “ceva” astăzi în România. Personal, cred şi eu că aşa stau lucrurile.
După 1989, aproape aceeaşi situaţie.
Am asistat de-a lungul anilor, ca un cititor de presă obişnuit, la întîlniri ale Grupului pentru Dialog Social în care au fost dezbătute probleme actuale (este de discutat şi actualitatea unora dintre teme) ale societăţii româneşti, dar niciodată nu am observat vreun oarecare interes pentru accesibilitatea mesajului. Oameni de certă valoare în domeniile în care s-au afirmat nu reuşesc să facă pasul eroic de a coborî de pe piedestal, de a coborî din ramă între oameni. Expresia “între oameni” ar putea să pară uşor retorică, dar în acest context ea priveşte chiar sensul propriu.
Revista “22” de pildă, în pofida faptului că este totdeauna bine concepută şi cu semnături de mare valoare, nu reuşeşte, ca impact, să treacă dincolo de cercul restrîns al oamenilor cu un oarecare nivel de pregătire. Soluţia ar fi fost (este încă) un supliment cu tiraj de masă, scris pe înţelesul tuturor şi care să fie difuzat (gratuit) în satele noastre (unde nu ajunge nici un ziar), dar şi în oraşe, în cartiere mărginaşe.
De asemenea, Alianţa Civică, mai ales după 1996, a avut un mesaj foarte ambiguu, iar reacţiile au fost ezitante, lipsite de caracterul tranşant al celor din timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii.
În esenţă, aşa cum am putut să observ, atît din afară, cît şi implicat în unele acţiuni ale intelectualilor (în Alianţa Civică, Fundaţia Memoria), discuţiile din aceste zone - de avangardă, totuşi - ale societăţii civile nu au urmărit problema adecvării limbajului şi nici problema unui consesns al intelectualilor (indiferent de zona politică în care se află) asupra a măcar două sau trei principii. De aceea, apare firească întrebarea, exprimată de unii într-un intenţionat dezacord hazliu: “Cine sunt intelectualii şi ce vrea ei?”. Chiar în băşcălie pusă, întrebarea merită un răspuns. Mai ales astăzi cînd intelectualii, depăşiţi de valul evenimentelor, au reacţionat tîrziu (mai bine mai tîrziu decît deloc!) la evoluţia extremismului pe scena politică.
Aşadar, eu cred că îngustarea şi chiar dispariţia faliei dintre intelectuali şi oamenii simpli se poate face prin rezolvarea a trei probleme: 1) realizarea unui consens al intelectualilor asupra a trei sau patru principii care privesc interesul naţional; 2) recunoaşterea de către intelectuali a impasibilităţii lor ca breaslă în timpul comunismului (de aici recunoaşterea meritelor celor care nu au fost indiferenţi, precum Paul Goma); 3) elaborarea unui mesaj coerent pentru poporul român; 4) obţinerea din partea televiziunilor, a posturilor de radio şi a presei scrise a timpului de emisie şi a spaţiului tipografic pentru transmiterea acestui mesaj; acest lucru poate avea în vedere şi colectarea de fonduri pentru plata timpilor de emisie şi a spaţiului tipografic ca şi cum ar fi vorba despre reclame.
Fireşte că în economia unui simplu articol de ziar, detaliile şi nuanţele nu îşi găsesc locul, dar intenţia mea este “să arunc o sticlă în mare”, să încerc să atrag atenţia asupra unui impas în care ne aflăm nu numai din motive politice sau economice, ci şi datorită impasului în care se află intelectualii, în care, de fapt, ne aflăm toţi.

Notă: M-am gândit să postez din când în când şi articole mai vechi. Acesta de faţă a apărut în Monitorul, la 8 ianuarie 2001, în cadrul rubricii "Irealitatea imediată", pe care am iniţiat-o şi susţinut-o în anii 2000 şi 2001.

Din nou despre impasul intelectualilor

Revin la articolul meu de săptămîna trecută în care scriam că intelectualii nu par dispuşi nici acum, la peste zece ani de la căderea oficială a comunismului, să coboare între oameni de pe piedestalul lor de “intelectuali”, să coboare din ramele tablourilor în care s-au aşezat foarte mîndri de condiţia lor pe care o cred superioară.
Am pus între ghilimele cuvîntul “intelectuali” pentru că foarte mulţi dintre cei care pretind, în baza faptului că au obţinut o diplomă, că sînt intelectuali nu au justificare în pretenţiile lor. Motivul? Statutul de intelectual se obţine abia după ce, avînd o diplomă şi practicînd o profesie conform acelei diplome sau fiind creator, inginerul, medicul, profesorul, preotul, scriitorul, artistul înţelege să se şi implice în problemele comunităţii în care trăieşte. Fără această implicare eşti doar un specialist în domeniul pe care ţi l-ai ales sau doar un funcţionar al bisericii, doar un autor de cărţi, doar un pictor, doar un muzician etc.
Implicarea presupune ca omul posesor al unei diplome sau al unui statut în baza unei activităţi de creaţie (scriitor, artist etc.) să nu fie indiferent la ceea ce se întîmplă în jurul său, să-i pese, cu alte cuvinte, de soarta poporului său, adică să aibă o atitudine de fiecare dată (sau măcar uneori) cînd se întîmplă abuzuri, cînd libertatea oamenilor este îngrădită în fel şi chip sau cînd viaţa oamenilor, condiţiile lor de viaţă sînt periclitate.
Întrebarea este dacă implicarea aceasta există cu adevărat astăzi în România.
Însă mai înainte de a răspunde să ne lămurim un pic asupra a ceea ce trebuie să se înţeleagă prin cuvîntul implicare.
Implicare nu înseamnă, de pildă, simpla înscriere într-un partid dacă în acel partid nu ai niciodată un cuvînt de spus în probleme care privesc viaţa de fiecare zi a oamenilor.
Implicare nu înseamnă înfiinţarea unei edituri şi publicarea de cărţi dacă nu publici şi cărţi pe înţelesul oamenilor care fie abia ştiu să citească, fie, posesori de diplome fiind (chiar diplome universitare), nu sînt în stare să judece lucrurile cu propria lor minte.
Implicare nu înseamnă, profesor fiind (de istorie sau de literatură în special), doar să ţii lecţiile, cum se spune, urmînd fără crîcnire acel document numit “curriculă”, ci să te documentezi şi să-i luminezi apoi pe copii asupra istoriei ultimei jumătăţi de veac sau să-i înveţi ce înseamnă valoare şi de ce este important să ţinem cont de valori.
Implicare nu înseamnă, preot fiind, doar să vorbeşti oamenilor despre sfinţii incluşi în calendar în acea zi în care ţii predica, ci şi să-i luminezi asupra problemelor concrete de fiecare zi cu care se confruntă, să răspunzi unor întrebări pe care cel mai adesea oamenii nici nu îndrăznesc să le exprime.
Fireşte, multe se pot spune despre implicare, dar eu cred că aşa trebuie să vedem lucrurile. Conform acestei interpretări, răspunsul la întrebarea dacă oamenii care-şi spun intelectuali se implică sau nu în viaţa cetăţii este negativ.
Din nefericire, implicare reală nu există. În acţiunile lor publice, altfel stimabile în sine, intelectualii pierd din vedere un lucru esenţial: impactul. Fără un mesaj accesibil, fără impact real la nivelul milioanelor de oameni simpli ai acestei ţări, tot ceea ce facem, toate cărţile pe care le scriem şi le publicăm, toate lecţiile pe care le ţinem, toate predicile, toate pînzele pe care le pictăm, toate articolele pe care le scriem devin doar mijloace ale “afirmării personale fără rost în cercul nostru strîmt de intelectuali”.
Atîtea edituri, atîtea uniuni de creaţie, atîtea minţi luminate, atîtea fonduri din cele mai diverse surse, iar colecţia “bpt” nu mai există, emisiuni de educaţie civică nu există, broşuri de educaţie civică nu există.
Mai ştie cineva astăzi, dintre scriitori, că Vasile Voiculescu, de pildă, ţinea prelegeri la radio pentru ţărani, că edita broşuri în care îi învăţa pe oameni cum să mănînce şi ce să mănînce, cum să se spele şi cum să aibă grijă de copii? Unde sînt oamenii de acest tip? Unde sînt intelectualii de altădată care nu se jenau să se întîlnească la un oarecare cămin cultural dintr-un oarecare cătun cu ţăranii? E adevărat, comunismul i-a decimat pe unii şi i-a anihilat ca personalitate pe alţii, dar trebuie să revenim, trebuie să găsim din nou o cale de a reface legăturile.
Fără acest efort, riscăm să devenim în curînd nişte foarte buni scriitori (chiar geniali, cum spune cu ironie amară Paul Goma), nişte foarte mari artişti, pe care însă nu-i citeşte şi nu-i ascultă nimeni.

Notă: M-am gândit să postez din când în când şi articole mai vechi. Acesta de faţă a apărut în Monitorul, la 15 ianuarie 2001, în cadrul rubricii "Irealitatea imediată", pe care am iniţiat-o şi susţinut-o în anii 2000 şi 2001.

miercuri, iulie 02, 2008

Fiica mea are examen de bacalaureat în aceste zile. Îmi spune că o deranjează foarte tare faptul că se copiază foarte mult şi că profesorii încurajează această practică, nu neapărat la clasa unde dă ea examen, ci în general, aşa cum reiese şi din discuţiile din media şi de peste tot. Noi, societatea românească, îi învăţăm pe copii că se poate ajunge undeva fără muncă, prin fraudă, şi apoi ne mirăm că lumea din jur arată cum arată, că sistemul de ducaţie este cum este. Aflu că în Germania un elev este exmatriculat din şcoală dacă este prins copiind, iar asta se întâmplă nu neapărat la un examen important precum cel de bacalaureat, ci chiar la o lucrare de teză banală.

marți, iulie 01, 2008

Articol despre lumea literară din România şi Paul Goma

Am scris acest articol în 2006. Am încercat să-l public în Vatra, dar nu m-am ales decât cu promisiuni ferme şi cu surpriza nerespectării promisiunilor, până când, după luni de amânări, articolul îşi pierduse oarecum actualitatea şi am renunţat eu până la urmă, mâhnit, să mai insist. Un altul mai scurt pe aceeaşi temă îl propusesem spre publicare revistei Observator cultural. Şi aici am avut parte de refuz. Am mai încercat să-l public, la sugestia lui O. Nimigean, în Timpul. Aici mi s-a cerut să-l fac mai scurt. L-am scurtat. Din nou, acelaşi tratament: promisiuni de publicare nerespectate. Edificat şi scârbit, am renunţat. Acum câteva luni, printr-o întâmplare, am reluat comunicarea cu Paul Goma. Între altele, i-am spus şi despre articol. Mi l-a cerut. I l-am trimis. Mi-a solicitat permisiunea să-l posteze pe site-ul său. Am spus da, fireşte. Articolul este pe site (www.paulgoma.free.fr), în secţiunea "Jurnal 2008...": Între timp, scriitoarea Flori Stănescu, care a publicat un dialog excelent cu Paul Goma, mi l-a solicitat pentru revista Argeş din Piteşti. Va apărea şi acolo. Îl postez acum şi aici. Între timp, unele situaţii descrise s-au mai schimbat, unele lucruri le-aş spune poate altfel, la altele aş renunţa astăzi dacă aş scrie articolul din nou, dar în esenţă el rămâne valabil. Lectură plăcută! Comentariile vor fi binevenite şi vor avea parte de un răspuns. (V.B.)
Sunt un scriitor internaţional român frustrat. Recunosc spăşit, cu modestie, cu năduf. Toată crema scriitorimii române a fost invitată la Neptun. Lasă că unii nici nu ştiu să spună nici un cuvânt în altă limbă decât româna, dar acesta nu e un criteriu... Participare internaţională, teme de discuţii interesante, doi laureaţi Nobel, iar eu îmi consum frustrarea provincială şi mediocră la Piatra Neamţ... Aşa îmi trebuie dacă nu-mi ţin gura şi mă trezesc să ţin cu dreptatea! De vreo câţiva ani sunt invitat la evenimente literare în toată Europa, am publicat cu hărnicie prin alte spaţii, oho, mi-am reprezentat ţara cu cinste şi onoare, dar eu nu încap şi pe listele pitrocite la Bucureşti ale lui Nicolae Manolescu. Lasă că or să regrete ei mai târziu când vor dori să mă invite şi n-o să mai vreau eu atunci... Lasa, lasă... Or să vadă ei atunci...

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...