Între viaţă, scris şi citit nu-mi mai rămâne prea mult de adăugat. Viaţa îmi dă un acut sentiment al clipei, scrisul mă face să mă gândesc, din când în când, la viitor, unde nu se întâmplă niciodată nimic, iar cititul mă duce puţin în urmă şi mă aduce încet-încetişor cu picioarele pe pământ. Cât despre "himerismul poetic", îl simt ca pe un instrument grozav prin care se poate călători, în ambele sensuri, între poezia scrisă și poezia trăită.
duminică, martie 02, 2008
Mă tem că uităm în timpurile acestea cât de importantă pentru viaţa noastră este admiraţia. Mă gândesc atât la admiraţia pentru oamenii de valoare în viaţă, cât şi la admiraţia pentru marile modele trecute în lumea umbrelor. Sunt mişcat de forţa şi intensitatea admiraţiei lui Thomas Mann pentru Richard Wagner, aşa cum reiese ea din conferinţa "Richard Wagner şi Inelul Nibelungilor" (Thomas Mann, Germania şi germanii, eseuri, traducere de Janina Ianoşi, Ed. Humanitas, 1998), şi mă încântă admiraţia lui Wagner pentru Beethoven. Iată ce spune autorul "Muntelui vrăjit" (a cărui casă, în paranteză fie spus, am căutat-o fără succes acum doi ani la Zürich) despre cel care a creat "Lohengrin": "Nu pot să uit vreodată ceea ce , ca unul care se desfată şi învaţă de la el, îi datorez eu lui Wagner, nu pot să uit vreodată orele de fericire adâncă, solitară, în mijlocul mulţimii din teatru, orele pline de fior şi încântare a nervilor şi intelectului, de înţelegere ale unor lucruri de o importanţă mare şi mişcătoare pe care numai această artă ţi le oferă." Şi iată ce spune Wagner, bătrân fiind, despre Beethoven: "Despre el nu se poate vorbi fără să cazi în extaz". "Căci admiraţia - continuă cel care a scris Casa Buddenbrook - este lucrul cel mai de preţ de care dispunem. Da, dacă aş fi întrebat ce afect, ce raport sentimental faţă de fenomenele lumii, ale artei şi ale vieţii îl consider eu a fi cel mai frumos, cel mai fericit, mai favorabil, mai indispensabil, aş răspunde fără nici o reţinere: admiraţia." N-aş vrea să cred că epoca noastră nu are modele demne de admiraţie sau că scriitorii şi creatorii, oamenii în general nu mai reuşesc să se ridice la nivelul care să-i facă în stare să admire. Nu, convingerea mea este că fiecare timp - iar al nostru nu poate să facă excepţie - cuprinde în el atât modelele cât şi rezervele de admiraţie pe care acestea le merită. Singura problemă - dacă poate fi aceasta o problemă - este că atmosfera generală din societate nu încurajează (iar o parte din vină o poartă sistemul de educaţie) acel tip de exerciţii de admiraţie pe care nu demult Cioran le practica cu demnitate şi strălucire.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)
1. Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...
-
Între himeră şi manieră de Ştefania Mincu în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008 Deşi se consideră (şi este receptat astfel ş...
-
A apărut "Bucovina literară" (nr. 1-2-3, 2023), cu multe contribuții valoroase, ca de obicei, dar și cu povestirea mea "Totu...
-
Omul himeric trăiește poezia, dar nu face mult caz de această trăire pentru că nu este interesat de ecourile modului său de a percepe viaț...
-
Vasile Baghiu Călătoria sau școala himerică a poeziei trăite Între formele de trăire poetică accesibile în epoca noastră omului himeri...
-
Vasile Baghiu Oamenii și războaiele lor mici de fiecare zi Război între noi, uneori. Adesea, de fapt. Cu un război la propriu aproape, l...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu