Dacă ar fi numai după inima mea, aş sta cât e ziua de lungă doar să citesc şi să scriu. Aş sta şi noaptea să scriu şi să citesc. Dar lucrurile nu sunt deloc aşa cum vrem noi, aici, în ţărişoara noastră. Nici în Vest nu sunt ele aşa cum vor scriitorii de acolo, dar, din cât am observat, ei măcar nu au de înfruntat zi de zi şi în cantităţi atât de copleşitoare această indiferenţă pâcloasă care se transformă în ostlitate, nu au de înfruntat neprietenia, invidia rea şi greoaie, optuzitatea, prostia, lipsa de educaţie, lipsurile propriu-zise, nu au de înfruntat reaua-credinţă, micimea sufletească, meschinăria, prostia cu patalama, parvenitismul agresiv, nedreptatea făţişă, cinică, mârlănească. Şi ei trebuie să aibă slujbe ca să trăiască, dar măcar se bucură de respectul unei societăţi care ştie, de la Şcoală şi din Familie, ce înseamnă să scrii, cu har de la Dumnezeu, două pagini de proză, sau un poem, sau un eseu. Mi-am făcut note pentru un roman, da, pentru un nou roman. Tremură sufletul în mine să încep odată să-l scriu, dar nu cred că voi îndrăzni curând să scriu prima frază în aceste condiţii. Mai stau, mai aştept... Poate va mai veni o bursă dinspre Apus... Salvarea mea... Mai tatonez terenul, mai fac note, mai fac "repetiţii", îmi mai încerc puterile. Credeam că am încetat să mă plâng, că m-am împăcat cu situaţia, dar se vede că nu-mi pot reprima tristeţea de a vedea că aici, în propria ţară, eşti foarte adesea nevoit să cauţi sprijin în altă parte, la străini, străini care se dovedesc, aşa cum s-a întâmplat şi cu mine în ultimii ani, mai buni şi mai prietenoşi şi mai atenţi şi mai sensibili decât compatrioţii. În fine, ca să închei această oarecum nedemnă plângere, încă toate ar putea fi suportate, înfruntate şi trecute dacă oamenii ar fi mai... - cum să spun? - mai altfel... mai oameni...