luni, decembrie 29, 2008

Bucur Demetrian despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Poezia între Mozart şi Goethe
de Bucur Demetrian

în "Ramuri", Nr. 12 (1110), decembrie 2008, pag. 5

Scrisul înseamnă pentru Vasile Baghiu o îndeletnicire ca oricare alta, puţin anacronică, ferită de iluzii, incapabilă să treacă dincolo, în depărtări himerice. Volumul său, „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), conţine o privire ironică asupra aşa-ziselor tehnici poetice sau stări poetice generatoare de metafore textuale. Poetul are încredere în acel punct originar, despodobit, când cuvintele ignoră veşmântul de carnaval al metaforei. Nu vom descoperi limbajul unui artizan în versurile lui Vasile Baghiu, cu dantelării de imagini, şi nici o ipostază vizionară a poetului întemeietor de spaţii nebătătorite. Poetul practică un sistem de comunicare bazat pe reticenţă, pe neîncredere în gestul temerar. Aflat „la limită”, între două stări interioare care pun în mişcare actul poetic („deznădejde nefondată” şi „optimism rupt de realitate”), poetul alege acea cale a înaintării circumspecte, pulverizând imaginarul într-o retorică a scepticismului biruitor: „şi apoi, ar fi mai bine/ să nu mergem prea departe” (Pe punctul de a strica poezia).

Sunt evidente negaţiile din primul vers al poemelor, semn al neîncrederii, al blândei împotriviri în faţa existentului tentacular şi imund. Poetul este un Candid, o fiinţă care se bucură de tot ceea ce vede în cea mai armonioasă dintre lumi. Puţini poeţi sunt atinşi de o stare de fericire în faţa unei rânduieli divine. Nu putem să nu ne aducem aminte versurile coşbuciene: „Aş vrea să plâng de fericit/ Că simt suflarea ta divină”. Iată cum tonul imnic se regăseşte la un poet care nu uită începutul, paradisul cuvintelor şi al bătăliilor egale ale inimii deschise spre univers. Dar acum, la Vasile Baghiu, scrisul are şi o dimensiune polemică, în turnul Babel al imaginilor minimaliste şi dezlânate, al clamărilor impudice sau apocaliptice, al generaţiilor care sparg totulaparent şi nu instaurează decât un strigăt prefăcut în cenuşă. Nici o pretenţie de înnoire nu întâlnim în limbajul maximei prudenţe a lui Vasile Baghiu, pentru care „totul este mai mult ca perfect”, poezia şi viaţa aflându-se în corespondenţă: „Nu, nu vreau să mă plâng deloc/ mai repede aş putea spune/ că sunt fericit,/ ca să nu mai adaug/ că banii nu sunt printre priorităţile/ vieţii mele”. Trăind „cea mai aventuroasă viaţă”, Vasile Baghiu renunţă la convenţii, respinge vechi teme (excesiva latură concentraţionară a universului): „Nu mai vreau să aud de comunism”, sau curajul călătoriei prin lumi inextricabile („...nu sunt atât de brav/ să merg prea departe”).

Poetul, cunoscător al limitelor sale, nu este un cuceritor de spaţii poetice, un descălecător întâmpinat cu ovaţii de vocile admiratorilor, dimpotrivă, este semenul retras printre cititori, neştiutor şi puţin curios să vadă spectacolul lumii acesteia: „Rămân în culise/ şi mă uit printr-o fantă a cortinei” (Reprezentaţie).

Puţini poeţi au curajul să privească din culise reprezentaţia cotidiană. Cei mai mulţi preferă scena, masca, jocul de lumini care schimbă fizionomia, decorul, veşmintele. Vasile baghiu nu merge aşa de departe. El călătoreşte, cunoaşte „un şir de bucurii mici”, vizitează casa lui Freud, îşi păstrează echilibrul, nu-şi iese din carapace. El ştie că viaţa poate fi trăită cu voluptate camusiană („viaţa nu e ceva aşa filozofic”), că departele e ruptură într-o stare de echilibru pe care poetul o etalează pulverizând pretutindeni semnele negaţiei, ale unei detensionări interioare. Cel care spune: „nu ştiu cine sunt” sau „nu caut noul” trăieşte cu luciditate clipa cea repede, nu are timp să vorbească despre „chestii din astea”, despre stări inefabile sau despre ieşiri necugetate în larg. Vocea poetului („tonul potrivit”) se află mai aproape de ţărm, acolo unde „mă simt în siguranţă”. Plecarea în lume este şi ea un prilej de a trăi în simplitatea ieşirilor, într-un spaţiu ferit de spaimă, înstrăinare, abis, de goluri interioare. Anxietatea este înlocuită cu siguranţa aflării drumului căutat: „Cred că sunt pe drumul cel bun”. Pagini de jurnal, oraşe străbătute, spaţii vizitate sunt puncte de legătură cu viaţa, prelungiri ale echilibrului lăuntric în teritorii pline de armonie, de echilibru. Chiar optimismul poate declanşa stări contradictorii: „scriu aceste cuvinte/ cu un optimism care mă pune pe gânduri”. Poetul se simte „conectat” (clişeu al indiferenţei sau al golului contemporan) şi chiar se amestecă „în diversitatea de culoare a turiştilor” (aluzie la stereotipia jurnalelor de călătorie desprinse dintr-o limbă de lemn), se comportă ca orice turist (ascultă Bocelly, priveşte fântâni arteziene, alungă aluzii culturale, renunţă la stări de mare profunzime, citeşte pe Internet, îmbrăţişează viaţa cea de toate zilele).

Înaintând cu prudenţă, poetul nu încetează să privească subteranele existenţei, să întoarcă pe toate feţele cuvintele, să stabilească limite, între apropiere şi depărtare, să transfigureze lumea chiar din spatele cortinei sau a tranzitivităţii limbajului: Dacă statuia lui Mozart „pare că zboară”, statuia lui Goethe „este parcă mai aşezată,/ mai stabilă”, semn că „miracolul inexplicabil” al aventurosului compozitor poate supune reţinuta şi impersonala gravitate goetheană, că poezia poate mina echilibrul aparent al lumii şi că viaţa şi arta nu pot să treacă indiferente pe lângă teritorii celeste sau telurice: „Mă întreb de ce oamenii/ nu se adună şi în faţa bătrânului.// Aşa cum stă în fotoliu, ar putea oferi o lecţie nepreţuită.” (Statui)

Cititorii sunt totuşi cuceriţi de tinereţea nevralgică a lui Mozart şi uită, pentru o clipă, măreţia prudenţei netulburate a lui Goethe.

„Cât de departe am mers” este o carte matură, o regăsire a poetului în spaţiul textual dar şi în cel al vieţii trăite şi mărturisite.

Ramuri, Nr. 12 (1110), decembrie 2008, pag. 5

vineri, decembrie 19, 2008

Constantin Abaluţă despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Fericirea confuză a celui care a ajuns departe
de Constantin Abăluţă
în "Ziarul de duminică" (supliment al "Ziarului Financiar"), nr. 50 (432), 19 decembrie 2008

Marii poeţi merg direct la esenţă. Esenţa este de obicei atinsă prin simplitate şi prin tonul degajat. Simplitatea sperie uneori. Toate aceste aserţiuni se potrivesc lui Baghiu, şi acestei cărţi* în special.

Întrucât poetul face aici un pariu cu sine însuşi: vrea să încerce limitele a ceea ce numim poezie. De fapt, el nu vrea nimic. Aceste teste i se impun, sunt intrinseci evoluţiei sale si evoluţiei poeziei pe meridianele lumii. Şi, în cazul acesta, cuvantul limite e consubstanţial cu acela de orizonturi, asa cum cele doua feţe ale unei medalii. Pivotul volumului e constituit de reflecţiile asupra dihotomiei artă-viaţă, poemele mai mari tinzând spre eseu, iar cele mai mici spre un lirism paradoxal.

Există însă aproape în fiecare bucată un punct de întoarcere neaşteptată, când fraza eseistică face o buclă şi prefigurează un nucleu liric. Poemul ca reflecţie asupra lui însuşi ne aminteşte de Wallace Stevens (din Omul cu ghitara albastră, dar si din alte poeme), doar că la himeristul român tonul este mai cald, mai calin. De altfel, prin unitatea de ton, volumul pare a constitui mai degrabă un singur poem şi “fericirea confuza” este acea stare care-l legitimează, apropiindu-l de euforia potolită a poemelor franceze ale lui Ilarie Voronca: "Sufletul din mine va inflori/ când mă voi intoarce/ cu aceeaşi cursă British Airways,/ într-o zi care va fi pentru mine/ una din primaverile mele personale,/ în care pot inflori discret si adevărat,/ învaluit în fericirea confuză/ de care nu mă pot desparţi niciodată".

La rândul lui discursul e atât de alb, iar comparaţiile atât de elementare şi de aeriene totodată încât senzaţia limită/orizont se impune şi nelinişteşte: "Absenţa ta este o permanentă prezenţă,/ ca şi cum aş fi cu tine, dar singur într-un fel,/ ca în zilele în care ne certam. (...) Absenţa ta mă sprijină de la distanţă,/ aşa cum norii par sa stea/ pe ceva invizibil care-i ţine" (Verdele căprui din ochii tăi e acasă). Banalitatea şi chiar tautologia sunt valorizate la maximum, după exemplul Pessoa. Pe de altă parte, experienţa haiku-ului japonez este şi ea asimilată şi descrierea umilităţii faptelor zilnice induce un sentiment stenic, o melancolie reţinută. Forţa poemelor lui Baghiu stă în aceea că ne face întradevăr să simţim Gustul Înstrăinarii (în spaţiu şi în timp), tema recurentă în opera sa: "ştiu preţul pâinii, al laptelui,/ am stat mult timp în locuri străine.// De aici chem anii/ care vor sa vină - / slabe ecouri primesc.// La rândul lor, privirile din trecut/ pot răni mai mult decât/ micile ironii de fiecare zi." (Nesfârşitul azi).

In treimea finală a cărţii există un număr de capodopere, viziuni penetrante ale omului părăsit într-un cadru natural care nu-l recunoaşte şi în care nu se recunoaşte : "Am simţit cum timpul meu/ ramâne în urmă,/ undeva pe un trotuar,/ în primăvara/ anilor timpurii/ ai acestui al treilea mileniu,/ într-un spaţiu marginal,/ virtual,/ ca moartea." (Spaţiu virtual). Spaima rece a disipării în mulţime, a pierderii personalităţii este magistral recreată în scurtul poem În mulţime, care s-ar mai putea intitula şi Fotografie cu anonim: "Un bărbat japonez/ făcea poze mulţimii/ sur le Quai de Mont Blanc/ in Geneva.// M-a prins şi pe mine/ cum admiram/ imensa fântână arteziană.// M-am gândit atunci/ pentru o clipă/ că voi rămâne/ într-un album,/ într-o casă din Tokio/ sau din altă parte,/ şi nimeni nu va şti/ cine sunt".

"Mă bucur de viaţă cu multă amărăciune" e perspectiva ilimitată a acestui autor de zile mari. Mioapă în bună măsură, critica literară nu-i poate, vai, surprinde elanul vizionar.

*) Vasile Baghiu, Cât de departe am mers, Editura Limes, 2008, 74 pag.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fericirea-confuza-a-celui-care-a-ajuns-departe-3667179/

joi, decembrie 18, 2008

Zile dinaintea Crăciunului... Pregătiri, vizite, o emoţie care vine de undeva de departe, din copilărie, un pic de magie care se adaugă, imaterial, vieţii de zi cu zi, o aşteptare nedefinită... Copiii care repetă colinde... Naşterea Mântuitorului, un dar nepreţuit pe care îl primim an de an... Crăciun fericit tuturor!

vineri, decembrie 05, 2008

O zi în care s-a mai adăugat un an, 43 la număr deja... Timpul trebuie întârziat, trebuie îmblânzit... Timpul trebuie pus sub control, înscris pe liste de aşteptare... Ca să nu poată să-şi facă de cap... Personal, am încercat toate metodele, însă doar una singură pare să aibă efect: scrisul. Şi nici măcar scrisul nu are eficienţă sută la sută... La mulţi ani!

luni, noiembrie 24, 2008

Ce zi minunată azi! Am dat o fugă până la Bacău (la 60 km de Piatra Neamţ) pentru a onora o invitaţie din partea liceului meu, fostul Liceu Sanitar, care a devenit colegiu naţional cu numele lui Mihai Eminescu, o invitaţie la festivitatea organizată pentru acest moment. Mă rugaseră să le scriu imnul. L-am scris. L-au pus pe muzică şi au ţinut - dragii de ei, profesori şi elevi! - să-mi facă o surpriză, să nu-mi spună până în ultimul moment dacă reuşiseră sau nu cu partea muzicală. A fost atât de emoţionant să-i aud cântând! Nici acum nu mi-am revenit, după ce am revăzut câţiva profesori, puţini, după ce am vizitat şcoala, holurile, unele clase, după ce am încercat să-mi adun amintirile... Am crezut mereu că timpul îmi este aliat, dar ar fi cazul poate să încep şi eu să mă întreb cum am putut să fiu atât de credul şi naiv atâţia ani...

duminică, noiembrie 23, 2008

Sunt din nou pe drum, în căutarea poeziei. Sunt din nou, ca de atâtea ori, în căutarea acelui simţământ care seamănă cu tot ceea ce se află în spatele corpului de cuvinte şi litere al poemului, ceva ce încă nu e uşor de definit, ceva ce ar putea fi "semnificatul" lingviştilor sau "conţinutul" cititorului simplu, dar pe care eu îl simt ca pe un liant al vieţii, ceva imaterial care dă sens nu numai vieţii celui care scrie, ci şi vieţilor celorlalţi. Poezia este un bun comun, este un aer pe care îl respirăm toţi, indiferent dacă suntem sau nu interesaţi de cititul poeziei pe hârtie. Nu ştiu dacă voi mai găsi, ca în alte dăţi, ceea ce caut, dar văd că sunt pe drum, văd că peisajul rămâne familiar. Oricum, încerc să mă bucur de această drumeţie, mai înainte de a cunoaşte bucuria regăsirii poeziei, bucuria de natură divină care îmi dă putere şi curaj, care mă încredinţează pe deplin că merită. Merită să scrii poezie într-o lume care îşi urmăreşte interesele, merită să te ţii mai deoparte când toţi se bulucesc să se arate, să fie, să-şi semnaleze prezenţa, merită să fii doar un om care înţelege şi zâmbeşte fără urmă de infatuare într-o lume a exceselor, într-o lume a imaginii golite de conţinut şi infinit multiplicate, într-o lume a lejerităţii morale... Sunt din nou pe drum.

miercuri, noiembrie 19, 2008

Emil Nicolae despre "Cat de departe am mers" de Vasile Baghiu

La puţin timp după ce şi-a lansat „Manifestele Himerismului”, Vasile Baghiu a găsit ocaziile potrivite să parcurgă şi la propriu contururile imaginarului dezvoltat şi teoretizat în ele. Măcar două dintre cărţile sale mai vechi (Himerus Alter în Rheinland – poeme, 2003 şi Punctul de plecare – proză scurtă, 2004), la care se adaugă prezenţa în antologii publicate în SUA şi Marea Britanie, denotă acest lucru. Astăzi el revine cu volumul de poeme „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj, 2008), care nu pare să fie o „concluzie”, ci doar o consemnare de etapă a itinerarului respectiv.

Simplificând lucrurile, se poate spune că discursul poetic distilează acum tablouri şi reflecţii:

La Viena n-am putut scrie
din cauza muzeelor şi a cafenelelor.

Acasă m-au copleşit
cei dragi cu dragostea lor.

În Glasgow am reuşit
să pun pe hârtie ceva-ceva, nu cine ştie ce,
pentru că ţărmurile Loch Long erau
prea romantice şi prea poetice.

Întors din nou acasă, am scris un pic,
dar încă nu am arătat nimănui acele texte.

A doua oară în Viena
m-am bucurat pur şi simplu
de bucuria soţiei şi a copiilor
care vedeau prima oară o ţară din Vest.

La Firenze am fost aşa de grăbit
să văd Domul
încât am ratat starea poetică
...”

(Experienţe literare)

În consecinţă, complicând lucrurile, ar trebui să ne întrebăm dacă trecerea lui Himerus Alter din imaginar în realitate nu limitează/ închide cumva orizontul poeziei. Sau dacă translarea visului din lăuntru spre afară nu-i reduce anvergura. Poetul însuşi e bântuit de asemenea angoase:

Tot ce scriu
pare să fie parte a vieţii.

Tot ce trăiesc
arată ca scris.

Curând,
nu va mai fi nevoie
să-mi bat capul
cu asta.


(Curând)

Şansa depăşirii acestui impas, la Vasile Baghiu, o reprezintă – paradoxal! – intruziunea autoreferenţialului: lumea reală devine o prelungire a visului când e „citită” prin recurs la codurile memoriei („tata, care cunoscuse Gulagul Sovietic...”), ale afectelor („sunt iubit de femeia/ pe care o iubesc,/ am doi copiii minunaţi”), ale lucidităţii chiar („nu sunt un scriitor din Est”) etc. Astfel lumea e re-alcătuită şi pregătită să-l primească din nou pe Himerus Alter.

De aceea spun că, în pofida aparenţelor, volumul „Cât de departe am mers” nu cred că reprezintă un final. Atât limbajul poetic, cât şi resursele imaginare pe care se sprijină conţin provocări pe care Vasile Baghiu le va explora în continuare.

Realitatea, 13 octombrie 2008

marți, noiembrie 18, 2008

Dan Cristea despre volumul “Cât de departe am mers” de Vasile Baghiu

Într-o poezie de notaţie, directă, lapidară, refuzând tentaţiile prelucrării metaforice sau ale aprofundării psihologice, Vasile Baghiu consemnează cam tot ceea ce s-ar putea consemna într-un jurnal poetic de călătorie: peisaje şi locuri turistice, stări de spirit şi mici evenimente, experienţe şi întâlniri, revelaţii şi regăsiri. Un poem-artă poetică, deloc zgomotos, deschide volumul, afirmând modul cum poetul înţelege să privească atât viaţa şi poezia, cât şi raporturile care se susţin între ele în scriitura poemului:

« Când nu sunt inspirat, trăiesc doar,
unul din avantajele vieţii
în comparaţie cu poezia,
pe care o simt ca pe un partener
într-o afacere pe care nu o înţeleg prea bine.

Când sunt inspirat,
asta nu înseamnă neapărat că pot scrie poezie,
pentru că lucrul acesta simplu şi complicat
pe care îl numim “poezie”
scapă întotdeauna dorinţei mele patetice
de a vedea esenţa vieţii.

Esenţa poeziei este viaţa, ştiu,
dar viaţa nu e în stare să ofere un efect poetic de una singură.

Ar fi nevoie de mai mult, sau de mai puţin,
ceva ce câştigi atunci când pierzi,
şi numai când eşti la pământ.

Când trăiesc,
ştiu că poezia este undeva pe aproape,
încercând din greu să se menţină în viaţă,
doar pentru mine,
doar pentru acele zile în care sunt trist şi aproape inspirat,
în aşa fel încât să pot scrie un vers
sau măcar să spun nişte cuvinte inteligente.

Viaţa mă inspiră,
dar poezia nu-mi este de nici un folos la trăit,
nici în lupta mea de scrie ca şi cum aş trăi
şi nici în dorinţa de a trăi ca în poeme.

Când încă respir şi sunt chiar conştient de asta,
ştiu că poezia poate apărea în orice moment,
şi ştiu că nici o lacrimă nu este de ajuns
să înlocuiască o pierdere de care sufăr
în acelaşi fel în care aş simţi o durere necunoscută
care vine dinăuntru,
unde poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru.
»


Ceea ce urmează în volum intră în liniile acestei poetici realiste, frumos formulate, şi care ignoră, în acelaşi timp, faptul că “poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru” doar în insondabilele spaţiului lăuntric. În această tonalitate discretă, cu mare economie de mijloace şi scrutare lucidă de sine însuşi, Vasile Baghiu nu ezită să spună “lucruri simple” din micul univers care îi aparţine, din ceea ce trăieşte şi din ceea ce gândeşte. Plimbările în peisajul străin constituie totodată excursii în sine, căci vedem ceea ce dorim să vedem. Cufundat în viaţă, poetul vrea să se bucure de viaţă. Lumea, cum afirmă, “foşneşte” în propria lui interioritate umană. Poatul ştie astfel să asculte şi să vadă, să se confunde cu “cântecul păsării de afară”, să reverbereze la privelişte ca la o descoperire de sine, să se bucure dând atenţie bucuriilor mărunte ce fac farmecul existenţei:

o ploaie de globule roşii, zglobii
peste un câmp neted de creier amorţit,
un pâlc de case cu oameni în ele,
un ţipăt obişnuit de pasăre,
în timp ce te gândeşti la tablouri şi poeme,
expus,
în mijlocul curentului rafinat de artă contemporană
amestecat cu viaţa brută
”.

Un peisaj marin şi un loc pustiu, printre “bucăţi de lemne şi alge uscate”, îl încredinţează că s-a întâlnit cu poezia; nişte armuri de cavaleri dintr-un muzeu vienez îi atrag atenţia că “viaţa rămâne până la urmă/ cu armura ei invizibilă”; obiceiul de a sta, de a asculta şi de a se gândi îi spune că “viaţa are sens”. Fondul optimist şi echilibrat al naturii poetului, care îşi proclamă “pacea şi înţelegerea” ce există între sine şi lumea din jur, nu-l scuteşte totuşi de încercările stărilor de anxietate, de nimicurile care îl pot face “aproape trist”, de crizele de stres când se simte “pustiit şi inutil”. Lucrurile sunt păstrate la limita spunerii şi poetul nu insistă asupra lor.

Volumul lui Baghiu oferă o poezie plăcută, conservând adeseori farmecul simplităţii şi al realităţilor de zi cu zi. E poezia unui spirit inteligent şi sensibil, care se dovedeşte capabil să se privească pe sine şi cu umor şi cu o protectoare distanţă critică.

Luceafărul, nr. 35 / 22 octombrie 2008

luni, noiembrie 17, 2008

vineri, noiembrie 07, 2008

Nu mă plâng că devine uneori atât de greu să scrii două rânduri pe hârtie (sau la computer, în fine) în condiţiile vieţii de azi din ţara noastră, nu mă plâng că a fi scriitor azi în România este o asumare personală a unei vieţi dificile (în beneficiul public, fără dubii) sau că a alege să fii liber în gândire şi atitudine înseamnă să-ţi blochezi singur drumul afirmării, nu mă plâng că nu există fair-play sau că lumea îmi pare uneori ca un organism debilitat în inconştienţa zâmbitoare cu care uită, trece indiferentă, râde, nu mă plâng că epoca mea este atât de avansată şi progresistă încât nu vede că şcolarii muncesc zi-lumină ca să memoreze tone de informaţii fără să se aleagă cu nimic (în sensul formării) la sfârşitul şcolii, nu mă plâng că toţi cei de sus uită de viaţa oamenilor imediat ce ajung sus sau că valorile esenţiale - familia, credinţa, patria, eroii - au ajuns subiecte de băşcălie, nu mă plâng de nimic din ce-i rău, şi crud, şi absurd în timpul meu. Nu, nicidecum. Mă resemnez şi eu, după cum se vede, ca un om slab, slăbit, doborât, pus la punct, ca un om dat deoparte de iureşul lumii noastre victorioase.

joi, noiembrie 06, 2008

Azi am revenit la sentimente mai bune pentru toată lumea. În fond, scrisul trebuie să rămână cu ale scrisului, iar oamenii cu ale oamenilor. Şi e păcat şi de vremea de afară, aş zice, splendidă, de toamnă adevărată, plină de culoare.

miercuri, noiembrie 05, 2008

Nu-mi place că se întâmplă aşa, dar mă simt tot mai străin de lumea literară de la noi. Există câţiva scriitori pe care îi admir şi îi stimez, există câţiva, de asemenea, pentru care am sentimente de prietenie, dar simt că idealismul - în forma lui pură şi romantică - a devenit o floare atât de rară încât uneori e foarte dificil să mai distingi azi între un scriitor şi un veros afacerist.

joi, octombrie 30, 2008

Poezia îmi face viaţa mai uşoară uneori. Alteori, am de suferit din cauza poeziei. Influenţa provine cel mai probabil din faptul elementar că nu există nici o formă de artă adevărată - şi nici poezie - fără participarea reală, fără implicarea creatorului/poetului în tot ce presupune operă de artă sau operă literară. Creaţia cere întotdeauna un tribut vieţii. Cu atât mai de înţeles mi se pare cercetarea operei pe filiera biografiei, o metodă adoptată şi abandonată, preţuită şi desconsiderată pe rând de-a lungul timpului. În ce mă priveşte, pot spune că poezia îmi face viaţa mai uşoară atunci când îmi oferă consolarea unei vieţi trăite cu intensitate tocmai pe seama tensiunii poetice, iar dificultăţile pe care le am din cauza poeziei ţin de tristeţea provocată de înţelegerea pe care tot poezia mi-o aduce.

joi, octombrie 23, 2008

Nu ştiu cum se face, dar în ultimele zile am scris patru poeme numai în versiunea lor engleză, fără să simt nevoia unei oglindiri în limba română. Pe de o parte, sunt fericit că mi-au ieşit patru texte (chiar bune, spun prietenii mei americani şi britanici), iar pe de altă parte sunt un pic trist pentru că par a mă îndepărta de limba română. Probabil că lucrul cel mai înţelept pe care ar trebui să-l fac este să merg înainte fără-prea-multe-gânuri, să scriu pur şi simplu fără să inventez probleme şi dileme morale sau sufleteşti. Ar fi înţelept, nimic de zis, aş adăuga, dar înţelepciunea nu face întotdeauna casă bună cu toate aceste tensiuni legate de poezie.

luni, octombrie 20, 2008

Se pare că Poşta Română mi-a rătăcit nişte plicuri cu exemplare din volumul meu "Cât de departe am mers". Le-am pus simple, ne-recomandate şi tăiate la colţ, cu înscrisul "imprimate", pentru că aşa este mai ieftin, dar unii destinatari îmi spun că nu le-a parvenit nici un plic de la mine. Cît de descurajante sunt aceste neplăceri... Of, când o să intri în rând cu lumea, România mea dragă?

vineri, octombrie 17, 2008

Jean-Marie Gustave Le Clézio spune - in interviul telefonic pe care îl are cu Adam Smith, pe 9 octombrie, imediat dupa ce fusese anunţat că a primit Nobel-ul - că scrie în principal pentru a se exprima pe sine însuşi, că un scriitor este un martor (nu un profet, nu un filozof), că nu este obişnuit să transmită mesaje, să ţină discursuri, că preferă să fie citit, că una dintre cele mai mari plăceri ale vieţii lui este să stea la masa de scris. Mai adaugă - în acea scurtă discuţie - că se simte într-o situaţie stânjenitoare gândindu-se că va trebui să ţină un discurs în decembrie, dar că speră că se va descurca el cumva. L-am auzit râzând apoi în acea înregistrare, iar râsul lui, reţinut oarecum, aristocratic, spre finalul interviului, mi-a părut a fi cel mai simplu semn al normalităţii.

marți, octombrie 14, 2008

Poezia devine tot mai mult în zilele noastre "materialiste" un reper de umanism şi sensibilitate, uneori la fel de puternic precum credinţa, o şansă de a ne retrage din când în când deoparte, de a privi din afară agitaţia acestei umanităţi obosite şi derutate, manipulate şi agresate.

miercuri, octombrie 01, 2008

Vineri şi sâmbătă m-am aflat printre invitaţii "Zilelor Revistei Transilvania" de la Sibiu. M-am bucurat să îi cunosc pe Radu Vancu, Dragoş Varga, Corvin Lupu, gazde ospitaliere, să-i cunosc pe Bogdan Creţu, Andrei Terian, Ioan Radu Văcărescu, Bianca şi Paul Cernat, Călin Crăciun, să-i revăd pe Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Dumitru Chioaru, Alexandru Muşina, în atmosfera de toamnă a Sibiului, m-am bucurat să asist (şi la un moment dat chiar să intervin) la dezbaterea pe tema "Canonul literar şi dosarele Securităţii", iar vizita la mormântul lui Iustin Panţa mi-a dat şansa să-mi aduc aminte de un coleg de scris drag inimii mele, un neliniştit, un poet care trăia cu intensitate relaţia sa cu poezia. La plecare, cu poetul Dumitru Chioaru şi familia sa (care au fost foarte drăguţi şi m-au luat la Cluj cu maşina lor), ne-am oprim la Lancrăm, unde am vizitat casa şi mormântul lui Lucian Blaga, pe care nu le mai văzusem. Ajungem la Cluj pe la amiază, duminică. Mergem direct la poetul Mircea Petean acasa, unde suntem primiţi cu căldură de el şi de soţia lui Ana, unde cu emoţie văd cartea "Cât de departe am mers" şi primesc exemplarele de autor. Sunt preluat apoi de Iuliana şi Ioana, care au venit de la Piatra Neamţ cu maşina ca să găsim loc de cazare pentru Ioana, fetiţa noastră care îşi ia zborul din cuibul părintesc, îşi începe studenţia la Psihologia de la "Babeş". Umblăm prin Cluj (eu încă sub impresia puternică a apariţiei cărţii), ne cazăm pentru o noapte la o pensiune, aşteptăm, sperăm că se va face o redistribuire pentru locurile din cămin, iar minunea se întâmplă cu adevărat, da, Ioana primeşte loc la cămin. Mergem cu ea, fericiţi, o ajutăm să se instaleze, apoi plecăm acasă, melancolici un pic... Am, fireşte, toate motivele să spun că am umblat cu spor pe drumurile Ardealului. Cât despre carte, ei bine, trăiesc sentimentul că am dat la spate o greutate, că am trecut o probă, că am mai înaintat pe un drum pe care trebuie să merg şi mai departe...

joi, septembrie 04, 2008

Dimineaţă l-am auzit la radio pe George Bacovia recitând poezia "Liceu". Emoţie totală. "Azi nu mai sunt eu/ Şi mintea mă doare..." Ce apariţie stranie acest poet de geniu pe meleagurile româneşti!

vineri, august 29, 2008

Ieri m-am bucurat foarte mult să văd articolul meu despre "Ostinato" a lui Paul Goma "Mărturie zguduitoare şi excelenţă literară" în revista "Cultura". Trebuie să fiu onest (singurul mod posibil de a fi, de altfel) şi să spun că îmi fusese teamă că nu va apărea, dar gestul publicării lui din partea redacţiei este pentru mine un semn de normalitate. În revista aceasta a lui Augustin Buzura mi-ar placea să mai public...

joi, august 28, 2008

Mărturie zguduitoare şi excelenţă literară


Romanul “Ostinato” de Paul Goma este o carte care întruneşte calităţile romanelor mari ale lumii. Iar faptul că este scris în limba română, că autorul ei este român, că a avut până acum un drum aventuros (primele ediţii au apărut, cum se ştie, în germană, franceză şi olandeză), toate l-ar putea transforma într-un motiv de mândrie a literaturii române contemporane, un moment puternic al ei, aşa cum în mod real şi absolut este. Condiţia ar fi ca lumea literară românească să înceteze să se mai complacă în amorţeala călduţă şi vinovată în care a adus-o regimul comunist şi să devină brusc - miraculos, de ce nu? - onestă, cinstită, plină de simţul dreptăţii.

Romanul lui Paul Goma este un foarte ingenios experiment literar, o oglindă a diversităţii registrelor stilistice, dar calitatea lui esenţială este aceea că nu rămâne doar la acest nivel, nu este doar o carte în care autorul îşi dă măsura măiestriei stilistice, aşa cum s-a întâmplat cu multe dintre producţiile literare româneşti ale ultimelor decenii ale secolului XX. Romanul lui Goma depăşeşte această barieră. Utilizând mijloacele literare moderne şi postmoderne, care amintesc adesea, prin schimbarea registrelor, de mari scriitori precum Joyce şi Faulkner, dar şi de Dostoievski sau Kafka, prin pătrunzătoarea incursiune în meandrele firii omeneşti, “Ostinato” de Paul Goma este o carte totală (în sensul perspectivei cuprinzătoare asupra vieţii şi a diversităţii stilistice), este cartea libertăţii, cartea care vorbeşte despre sensul vieţii, despre destinul omului pe pământ, despre fericire, despre moarte, despre iubire şi aşteptare, despre cât de fragil şi puternic în acelaşi timp este omul, despre răbdare şi credinţă, despre trădare şi statornicie, despre suferinţă şi bucurie.

Toate calităţile amintite - şi încă altele - fac din acest roman o carte care spală multe din păcatele literaturii române contemporane. Între păcatele literaturii române contemporane se află sigur şi acela că ea, această literatură scrisă în perioada comunistă, nu reuşeşte să vorbească niciodată “cu toată gura”, cum se spune, despre viaţă. S-a spus că încifrarea mesajelor a reuşit să păcălească cenzura, dar preţul pe care literatura a trebuit să-l plătească pentru aceasta este diminuarea autenticităţii, diluarea verosimilităţii. Majoritatea covârşitoare a romanelor româneşti sunt fabricate, false. Unora le lipseşte povestea, altora le lipseşte înţelegerea vieţii, unele au stil dar nu au substanţă, altele au ştiinţa scriiturii, dar nu au perspectiva simplă a lucrurilor. Puţine sunt operele care reuşesc să depăşească nivelul de prudenţă şi autocenzură de care autorii se izbesc ca muştele de geam. “Ostinato” nu numai că depăşeşte acest nivel, dar merge foarte departe dincolo de el şi vorbeşte cu adevăr despre realitatea românească din prima parte a perioadei comuniste. O realitate-închisoare în care oamenii sunt chinuiţi, umiliţi, reduşi la simple elemente fără identitate ale unei mulţimi.

Povestea romanului se întâmplă în spaţiul strâmt al unei celule de închisoare comunistă, dar impresia pe care o lasă este aceea a unui univers imens, bogat, plin de culoare, încărcat de o umanitate suferindă. Deţinuţii sunt parcă nişte actori care îşi joacă un rol într-o piesă pe care o scriu ei înşişi în timp ce o joacă pe o scenă ai cărei spectatori sunt tot ei. De altfel, gustul pentru replici este evident la tot pasul. Chiar din prima pagină cititorul este familiarizat cu un tip de oralitate care face din personaje nişte persoane adevărate, cum suntem îndreptăţiţi să credem că sunt - pentru că majoritatea scrierilor lui Paul Goma sunt autobiografice sau expresii ale realităţii trăite, văzute sau povestite. Simţi că lucrurile care se petrec în acea celulă nu sunt ficţiune, ci realitate.

Pe de altă parte, chiar dacă viaţa respiră din toate paginile, impresia este de construcţie literară, artistică. Este interesant cum se amestecă în această carte realitatea cu literatura. Intertextualitatea, leit-motivul, monologul în dialog, limbajul argotic, incursiunile înapoi pe firul memoriei, umorul amar al situaţiilor, discreta prezenţă a naratorului (personaj în “piesă”), obsesia libertăţii şi a mărturisirii, a “neuitării”, obsesia menţinerii integrităţii morale, a menţinerii, prin dialog continuu doar de dragul dialogului (oamenii ştiind instinctiv că doar menţinerea legăturilor dintre ei îi salvează sufleteşte, le menţine speranţa), a unei brume de socializare, toate conferă cărţii o imagine de operă literară şi nu doar de mărturie pur şi simplu. Iar aici credem că am atins un punct important al discuţiei.

Paul Goma nu este doar un simplu mărturisitor. Paul Goma este şi un mare scriitor. Ele este convingător nu numai - sau nu în primul rând - prin grozăvia celor mărturisite, descrise, povestite, ci şi prin talentul de povestitor, prin talentul de a ridica întâmplările şi oamenii la înălţimea pe care doar marea literatură o cunoaşte. Aici nu avem de a face doar cu un om care a fost persecutat şi chinuit de sistemul comunist şi care s-a apucat să mărturisească. Paul Goma este un scriitor care îşi ia substanţa creaţiei din viaţa sa şi a poporului său. Faptul îi conferă operei sale o dublă valoare. Suntem impresionaţi de perspectiva nefalsificată a vieţii şi suntem în acelaşi timp mişcaţi de măiestria literară. Nu avem multe cazuri de acest fel în literatura noastră.

“Ostinato” are ceva din “Hanul Ancuţei” al lui Sadoveanu, dar taifasul din “Ostinato” şi poveştile spuse pe rând de deţinuţi sunt amare, pentru că sunt spuse nu la focul din vatră, la o ulcică de vin, ci în spaţiul îngust al celulei, sub teroarea gardienilor. Diferenţa (potrivită şi pentru ilustrări pedagogice) are şi o faţetă paradoxală. În timp ce drumeţii lui Sadoveanu, liberi şi în voia lor, îşi spun poveştile cu gravitate şi melancolie, deţinuţii din “Ostinato” apasă foarte tare pe pedala umorului, ironiei, sarcasmului. Umorul este singura lor salvare, iar ei îl adoptă din instinct. Chiar şi gesturile de tandreţe camaraderească sunt “ascunse” într-un înveliş ironic şi sarcastic.

Umorul lui Goma este amar şi pare să fie marca sa literară. Acest tip de umor capătă însă - pe seama faptului că este alternat mereu cu pasaje meditative, cu reflecţii profunde despre viaţă şi oameni - un sens mai înalt, un înţeles mai adânc. Paul Goma ştie că nimeni nu poate râde continuu fără riscul trecerii în derizoriu şi găunos. Nu puţine sunt asemenea pagini grave în “Ostinato”, de ar fi să amintim numai descrierea antologică a plecării/eliberării unui deţinut (p. 79-80), a unei scene în care ni se arată omenia unui gardian moldovean (p.81), descrierea aşteptării mesei în celulă (p.87), a servirii mesei în gamele (p. 96), scena ieşirii în liberate, excelent descrisă, în culori vii şi simţire omenească, perspectiva nostalgică şi foarte expresivă asupra unor evenimente, prezentă în toată cartea, memorabila scenă a râsului nestăvilit în celulă (p. 106), discuţiile despre crimă desprinse parcă din Dostoievski (p. 115), pagina excelentă despre mărturisire şi despre faptul că mărturia nu e crezută de cei de afară (p. 118), pasajul memorabil despre curaj şi laşitate şi câteva constatări amare despre caracterul românilor (p. 25), textul poetic adevărat care ar putea să-i facă invidioşi pe unii optzecişti (p. 43), pagina excelentă despre muzică (p. 130).

Nu e uşor să tragi concluzii despre acest roman, unic în literatura noastră, dar ceea ce se poate spune, totuşi, este că avem de a face cu o operă cu valoare reprezentativă, deopotrivă pentru autorul ei, Paul Goma (care şi-a menţinut demnitatea cu riscul libertăţii şi al vieţii), pentru literatura cu subiecte şi teme de inspiraţie social-politică a epocii în care a fost scrisă (dar fără să plătească tribut propagandei comuniste), pentru literatura paralelă literaturii “oficiale” şi pentru literatura autentică care s-a scris şi se va mai scrie în limba română. Cartea este - de asemenea, ca multe alte volume ale lui Paul Goma – dovada în absolut a faptului că nici măcar un regim opresiv precum cel comunist nu poate controla chiar totul, că demnitatea umană, acolo unde se manifestă, iese până la urmă victorioasă, că Binele învinge Răul, întocmai ca în basme. Căci povestea de viaţă şi de scris a lui Paul Goma are aparenţa luptei cu balaurul.

Această carte ar merita – împreună cu întreaga operă a lui Paul Goma – să fie reconsiderată, recitită, reaşezată în contextul literaturii epocii în care a fost scrisă, o operaţiune care merită făcută – fatalmente în contra direcţiei criticii reprezentate de Nicolae Manolescu şi Eugen Simion - pentru a ilustra contrastul dintre – să zicem – pe de o parte, un Marin Preda aflat, chiar cu “Cel mai iubit…” şi în pofida talentului literar nativ, la limita literaturii de propagandă, un Nicolae Breban prins în plasa ideologiei, portretizând (în “Animale bolnave”, de exemplu) securişti umanizaţi, amatori de discuţii “intelectuale” pe teme morale, un Ţoiu evazionist şi preocupat excesiv de stil, un Augustin Buzura oferind în romanele lui aparenţa unei normalităţi a dilemelor morale, iar pe de altă parte, un Paul Goma egal cu sine, în viaţă şi în operă, o adevărată conştiinţă a epocii, un scriitor de talia unor Soljeniţîn sau Havel, un autor prigonit în ţara sa, silit să-şi publice opera în străinătate, un Paul Goma scriind în limba română chiar şi în exilul care – spre ruşinea noastră, a românilor în general şi a lumii literare româneşti în special - nici azi nu s-a încheiat. Balanţa merită echilibrată. Peisajul merită o perspectivă nemijlocită de lentilele deformatoare prin care a fost privit până acum.

(Text publicat în revista "Cultura", Nr. 85/188, joi, 28 august 2008)
_____________________________
Paul Goma, Ostinato, roman, ediţia a II-a, variantă abreviată, pentru internet 2002, Editura Anamarol, 2007

miercuri, august 20, 2008

Am terminat cronica la "Ostinato", am facut primele demersuri pentru publicare şi sper din tot sufletul să reuşesc, am început să citesc şi să recitesc chestiuni de teorie literară, simt că am în mine energii nebănuite, îmi revin, scriu, citesc, mă interesează literatura română contemporană, am nişte idei, nişte gânduri, nişte opinii, sper să le pot spune, în scris, să le pot publica, în reviste, trăiesc, sunt aici, pe plaiurile româneşti, îmi pasă.

joi, august 14, 2008

Sunt la a noua sau a zecea carte cu volumul acesta de poezie "Cât de departe am mers", dar faptul că ştiu că urmează să apară într-o lună sau două îmi dă aceleaşi emoţii pe care le-am trăit la fiecare carte. M-am gândit să nu mai pun nici o poză pe nici una din coperte. Doar numele autorului, titlul, editura pe prima coperta, iar pe coperta a patra un poem. In interior, pe una din primele pagini, cateva date bio-bibliografice şi atât. O văd cu un design simplu, elegant, poate chiar un pic sobru. Mă gândesc la această carte scrisă în peregrinările mele din ultimii ani prin Europa, mă gândesc şi la geamăna ei scrisă în engleză, care nu şi-a găsit încă editor, mă gândesc la lumea în care trăim, parcă din ce în ce mai indiferentă la lucruri de genul acesta, la poezie, la artă...

marți, august 12, 2008

Cred că am găsit editor pentru volumul de poezie "Cât de departe am mers". De fapt, sunt sigur, dar mai multe despre această ispravă voi scrie atunci când voi face primele corecturi înainte de tipar, prin septembrie... Doamne ajută!

luni, august 04, 2008

În zilele aglomerate simt că poezia - în toate formele posibile în care ni se arată - zgârie pisiceşte pe la ferestrele inimii mele (metafora aceasta învechită este intenţionată, pentru că reflectă starea de sastisire în care mă aflu uneori), schiaună ca un câine "pe afara", dă târcoale celui care s-a învăţat aşa să ia un creion şi să noteze versuri, fragmente, idei, în speranţa că totul se va aglutina în ceea ce se poate numi un poem. Aş vrea să scriu, dar nu scriu, pentru că sunt mai bătrân acum, iar selecţia şi cenzura interioară sunt mai drastice decît la douăzeci de ani. Totul mi se pare deja spus. Rareori dau peste un gând, o sclipire, un fragment, o aluzie, o imagine care să treacă de limita autoimpusă. În acest sens îi înţeleg pe cei care susţin că poezia aparţine tinereţii. În anii tinereţii nu ai simţul ridicolului atât de acut şi scrii cu seninătate fără să te sinchiseşti de multe clişee pe care mai târziu le-ai respinge. Şi cred că tocmai de aceea poemul se construieşte uimitor de natural, extraordinar de puternic, incredibil de flexibil. Poemele scrise în adolescenţă şi în prima tinereţe sunt frumoase ca nişte mesteceni într-o margine de pădure, adică nu lasă să se întrevadă nici un efort de a fi frumoase pur şi simplu. Ele sunt superbe prin simpla prezenţă. Se impun prin strălucire şi simplitate.

joi, iulie 31, 2008

Bucurii de om absolut normal. Reuşita la facultate a Ioanei, călătoria cu maşina prin ţară pentru depunerea şi apoi mutarea dosarului de admitere de la Bucureşti la Cluj, discuţie cu poetul Constantin Abăluţă într-un bar din Piaţa Muncii, vizitarea Văii Oltului, a Văii Prahovei, a Mănăstirii Cozia, a Curţii de Argeş cu mormintele regilor noştri, traversarea cu emoţii şi încântare a Carpaţilor prin Transfagărăşanul, bucuria unei cafele pe o terasă din Sighişoara, plăcerea unei plimbări prin Sibiu, fabulosul peisaj românesc de peste tot, Clujul curat şi civilizat şi - nu în ultimul rând, fireşte - revederea, după mai mulţi ani, cu poeta Ana Blandiana şi discuţia la telefon cu scriitorul Romulus Rusan. După 1500 kilometri parcurşi cu maşina în patru zile şi nu puţine momente plăcute precum cele amintite, am sentimentul că am fost în vacanţă. Vacanţa de vara aceasta, probabil... Pentru că nu mai îndrăznim să visăm la o vacanţă adevărată, cu toate cheltuielile care au fost şi care ne aşteaptă... Şi noi care voiam să vedem Germania...

miercuri, iulie 23, 2008

Transcriu pe computer cartea tatălui meu despre prizonieratul sovietic, direct de pe caietul lui caligrafiat frumos în anii cincizeci. Mă gândesc la o ediţie a doua. Îndrăznesc... Citesc romanul "Ostinato" de Paul Goma. Caut editor pentru volumul de poezie "Cât de departe am mers". Parcă se întrezăreşte ceva-ceva... Chestii de scriitor...

marți, iulie 15, 2008

Aseară, pe TV Cultural, referindu-se la poemele lui Bacovia din ultima parte a vieţii, criticul Alex. Ştefănescu spune ceva de genul că dacă nu ar şti că sunt ale lui Bacovia le-ar respinge la poşta redacţiei. Deşi este de apreciat sinceritatea acestei declaraţii (care este spectaculoasă în termenii tipului de critică practicată de G. Călinescu), mi se pare că problema este a criticului şi nu a poemelor. Este aceeaşi problemă pe care o au unele jurii din zilele noastre, care, dacă ar primi - să zicem - spre susţinere financiară, de la un oarecare James Joyce din Irlanda, proiectul scrierii unui roman cu titlul Ulysse, aceste jurii mai curând ar respinge proiectul decât l-ar aproba. Cât despre poemele invocate de critic (asupra cărora acesta părea să-şi exercite un imbold revizionist), eu cred că în mod intenţionat ele sunt fragmentare, eliptice, "neterminate". Mai mult, aş zice că reflectă o etapă distinctă, vizibilă şi în acest sens, în creaţia celui care a scris "Plumb". Dincolo de aceste nuanţe de percepţie şi gust literar, chestiunea influenţei numelui autorului asupra receptării operei sale ar merita o analiză serioasă.

luni, iulie 14, 2008

Am o vară întreagă înainte. Voi încerca să scriu, să transcriu, să citesc şi să scriu despre ce citesc, să găsesc editor pentru volumul de poezie tocmai terminat, să mă împac cu mine însumi, să avansez cât voi putea de mult la germană. Ambiţios, nu glumă, pentru un timp de vacanţă...

vineri, iulie 11, 2008

Ieri am obţinut licenţa în psihologie. Faptul este banal în sine, dar pentru mine el are o semnificaţie aparte. Eram eu intelectual (aşa autodidact, outsider), nici vorbă, dar acum - vezi bine! - am şi patalama. Am 42 de ani. Sunt tatăl a doi copii, am publicat opt cărţi şi m-am implicat în viaţa literară şi civică din ţara mea. Viaţa a făcut însă în aşa fel încât până ieri să nu fi absolvit decât un liceu sanitar şi o şcoală tehnică sanitară postliceală. Au fost nişte şcoli bune pentru mine, nimic de zis, pentru că mi-au oferit o profesie, aceea de asistent medical, pe seama căreia mi-am câştigat existenţa şi mi-am sprijinit familia, ca să nu mai spun că mi-au oferit, prin deschiderea uşilor spre lumea spitalelor, şansa de a cunoaşte oamenii şi suferinţele lor, experienţă atât de necesară unui scriitor. În toţi aceşti ani însă, am suportat adesea (pe nedrept, fireşte) situaţii umilitoare, pentru că în ţara noastră diplomele au mai mare greutate decât valoarea reală a celor care le deţin. Până la un punct, acest lucru este normal, dar măcar în artă şi în literatură - mă gândesc - ar trebui să conteze doar valoarea propriu-zisă a operei. Au apărut, aşadar, în timp, vreo două persoane (scriitori, oameni de cultură, intelectuali) care, atunci când m-au criticat (nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea şi să fii pe placul tuturor), nu au găsit altceva decât să clameze, în scris,cu mânie şi satisfacţie demne de cauze mai bune, faptul că - vai! - nu aveam studii superioare. Ei bine, acum le am şi pe acestea. Schimbă asta în vreun fel valoarea scrisului meu? Nu cred. Sunt bucuros însă că am reuşit isprava aceasta, mai întâi pentru mine, dar şi pentru că le-am luat acelor confraţi o piatră de pe inimă. De asemenea, chiar dacă nu îmi fac iluzii, sper că de aici înainte unii posesori-de-diplome-fără-cultură-şi-educaţie (deloc puţini, din păcate, în ţara noastră) îşi vor mai potoli aroganţa, destul de supărătoare, faţă de mine (în mediile în care voi continua - cu îngăduinţa şi ajutorul lui Dumnezeu - să trăiesc şi să lucrez, desigur, să-mi continui proiectele), vor înceta să se mai uite de sus la mine, cum au făcut până acum (unii dintre ei) fără umbră de stinghereală. În străinătate, la bursele pe care le-am primit, nu m-a întrebat nimeni de diplome. Mai mult, am observat că un om, cu cât e mai titrat cu atât e mai modest. Una peste alta, am găsit necesar să scriu aici şi despre această întâmplare a vieţii, care are tâlcul ei, care, mai mult, îmi dă un plus de curaj. Atât cât să merg mai departe...

miercuri, iulie 09, 2008

După ce a apărut pe site-ul lui Paul Goma, în jurnalul său pe 2008, articolul meu O privire subiectivă asupra lumii literare din România sau Despre "sărbătorirea" lui Paul Goma la şaptezeci de ani, scris acum doi ani şi amânat-respins (vorba lui Goma) atunci de reviste importante, a fost publicat recent (tipărit pe hârtie, în sfârşit) şi de revista Argeş (în numărul din iunie), revistă care poate fi găsită şi pe Internet dacă daţi căutare pe Google pentru "revista Arges" sau pentru "Centrul Cultural Pitesti". Cred că este nefiresc ca în anul 2008 să existe astfel de probleme cu libertatea de expresie. Cred că scriitorii, prin organizaţiile lor, Uniunea Scriitorilor, Asociaţia Scriitorilor Profesionişti, PEN-Club, ar trebui să iniţieze discuţii asupra aceste chestiuni şi să răspundă cel puţin la întrebarea: "Există teme/autori pe care presa literară din România le/îi evită sau chiar le/îi cenzurează?". Cazul Goma este suficient, cred, pentru ca o astfel de întrebare să fie măcar formulată.

vineri, iulie 04, 2008

Când nu scriu poeme o perioadă mai lungă de timp am sentimentul unei aşteptări. Nu este însă acel tip de aşteptare pe care mi-o doresc, pentru că ştiu că poezia, dacă se lasă dusă de acest val, capătă nuanţe clişeizate, sentimentaliste, comune. Ceea ce am eu de făcut este să încerc să uit că ar trebui să scriu, să încerc să trăiesc toate stările care au aparenţa poeziei doar pentru ele însele, doar ca pe nişte întâmplări de viaţă pur şi simplu. Textul poetic este ceva la care se ajunge pe căi lăturalnice, ascunse, întortocheate. Aş zice că poemul scris se construieşte mai mult pe negarea stărilor care îl precede, pe ignorarea stărilor poetice. Iar aceasta se întîmplă pentru că poemul nu este expresia stărilor poetice ale autorului, cum greşit se spune la şcoală, ci varianta scrisă a poemului doar intuit, nescris, varianta scrisă a unei aşteptări intenţionat reprimate, cum ar zice Freud.

joi, iulie 03, 2008

Mă gândesc la lucrurile simple ale vieţii tot aşa cum mă gândesc la versurile bune. Banalităţile de fiecare zi conţin în ele tot atâta poezie cât versurile bune viaţă obişnuită. Graniţa dintre ele poate fi trecută - în ambele sensuri - numai pe seama unei conştiinţe active, numai pe seama menţinerii cu ajutorul exerciţiilor de voinţă a unui prag de alertă minim necesar la nivelul sensibilităţii. Fără acest efort, riscul de a trece pe lângă situaţii de viaţă care vorbesc liric prin ele însele sau de a citi fără efect versuri care proiectează lumină asupra unor fragmente de trăire devine o realitate. Ceea ce este şi mai "palpitant" în această ecuaţie este că nimic nu garantează rezultatul aşteptat, adică poezia. Cu toate acestea, pragul minimal de alertă merită să fie menţinut, fie şi cu mijloace artificiale, cum ar fi refuzul de a fi aşa cum crede lumea că ar trebuie să fie un poet sau ambiţia de a fi cât de aproape posibil de ceea ce se aşteaptă.

Impasul intelectualilor

Intelectualii din România au o mare problemă. Ei nu reuşesc să fie minţile luminătoare ale naţiunii. Există după părerea mea o falie între intelectuali şi marea masă, cum se spune, a populaţiei. Intelectualii au întîlnirile lor, grupurile lor, bisericuţele lor, poziţiile şi posturile lor, iar marea masă a populaţiei orbecăieşte într-o realitate pe care nu numai că nu o mai poate controla, dar care o copleşeşte pur şi simplu. Nu încape nici o îndoială că vinovaţi de această ruptură, care ne va costa scump multă vreme de aici înainte, sînt intelectualii. De ce? Răspunsul la această întrebare ar trebui să preocupe pe fiecare dintre cei care mai au, în afară de o diplomă, şi o minimă conştiinţă civică.
Problema are rădăcini în timp mai adînci decît perioada ultimului deceniu, ajungînd pînă în miezul comunismului de la noi, cînd la revoltele muncitoreşti din Valea Jiului sau de la Braşov, ca să dau doar aceste două exemple, intelectualii nu au reacţionat, nu au fost alături de muncitori. În aceste condiţii este firesc ca după decembrie 1989 sloganuri abil meşteşugite precum “Noi muncim, nu gîndim!”, “Nu ne vindem ţara!” sau, mai rău, “Moarte intelectualilor!” să fi prins. Ca să mă exprim foarte direct, strîmbăturile din nas, ifosele şi mofturile, chiar şi indignările unora care se pretind intelectuali nu erau decît semnul unei jalnice lipse de realism. Astăzi situaţia pare neschimbată. Cu excepţia unor acţiuni concrete ale Alianţei Civice, aflate şi ele la limita accesibilităţii pentru oamenii simpli, nu se poate spune că intelectualii au un mesaj sau că fac măcar efortul pentru elaborarea unui astfel de mesaj.
De fapt, dacă sîntem cît de cît oneşti, ar trebui să fim foarte atenţi la ceea ce tot spune şi iar spune Paul Goma despre condiţia de intelectual şi despre impostura în care se află astăzi intelectualii din România. Impostura constă, după părerea lui, în faptul că intelectualii de azi îşi arogă rolul de modele în faţa românilor fără să fi făcut ceva concret ca să merite acest rol. El spune simplu că rezistenţă în sensul propriu al cuvîntului nu a existat din partea intelectualilor şi că lipsa lor de autoritate se datorează faptului că intelectualii nu recunosc acest lucru. De la recunoaşterea impasibilităţii lor din timpul comunismului ar putea porni “ceva” astăzi în România. Personal, cred şi eu că aşa stau lucrurile.
După 1989, aproape aceeaşi situaţie.
Am asistat de-a lungul anilor, ca un cititor de presă obişnuit, la întîlniri ale Grupului pentru Dialog Social în care au fost dezbătute probleme actuale (este de discutat şi actualitatea unora dintre teme) ale societăţii româneşti, dar niciodată nu am observat vreun oarecare interes pentru accesibilitatea mesajului. Oameni de certă valoare în domeniile în care s-au afirmat nu reuşesc să facă pasul eroic de a coborî de pe piedestal, de a coborî din ramă între oameni. Expresia “între oameni” ar putea să pară uşor retorică, dar în acest context ea priveşte chiar sensul propriu.
Revista “22” de pildă, în pofida faptului că este totdeauna bine concepută şi cu semnături de mare valoare, nu reuşeşte, ca impact, să treacă dincolo de cercul restrîns al oamenilor cu un oarecare nivel de pregătire. Soluţia ar fi fost (este încă) un supliment cu tiraj de masă, scris pe înţelesul tuturor şi care să fie difuzat (gratuit) în satele noastre (unde nu ajunge nici un ziar), dar şi în oraşe, în cartiere mărginaşe.
De asemenea, Alianţa Civică, mai ales după 1996, a avut un mesaj foarte ambiguu, iar reacţiile au fost ezitante, lipsite de caracterul tranşant al celor din timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii.
În esenţă, aşa cum am putut să observ, atît din afară, cît şi implicat în unele acţiuni ale intelectualilor (în Alianţa Civică, Fundaţia Memoria), discuţiile din aceste zone - de avangardă, totuşi - ale societăţii civile nu au urmărit problema adecvării limbajului şi nici problema unui consesns al intelectualilor (indiferent de zona politică în care se află) asupra a măcar două sau trei principii. De aceea, apare firească întrebarea, exprimată de unii într-un intenţionat dezacord hazliu: “Cine sunt intelectualii şi ce vrea ei?”. Chiar în băşcălie pusă, întrebarea merită un răspuns. Mai ales astăzi cînd intelectualii, depăşiţi de valul evenimentelor, au reacţionat tîrziu (mai bine mai tîrziu decît deloc!) la evoluţia extremismului pe scena politică.
Aşadar, eu cred că îngustarea şi chiar dispariţia faliei dintre intelectuali şi oamenii simpli se poate face prin rezolvarea a trei probleme: 1) realizarea unui consens al intelectualilor asupra a trei sau patru principii care privesc interesul naţional; 2) recunoaşterea de către intelectuali a impasibilităţii lor ca breaslă în timpul comunismului (de aici recunoaşterea meritelor celor care nu au fost indiferenţi, precum Paul Goma); 3) elaborarea unui mesaj coerent pentru poporul român; 4) obţinerea din partea televiziunilor, a posturilor de radio şi a presei scrise a timpului de emisie şi a spaţiului tipografic pentru transmiterea acestui mesaj; acest lucru poate avea în vedere şi colectarea de fonduri pentru plata timpilor de emisie şi a spaţiului tipografic ca şi cum ar fi vorba despre reclame.
Fireşte că în economia unui simplu articol de ziar, detaliile şi nuanţele nu îşi găsesc locul, dar intenţia mea este “să arunc o sticlă în mare”, să încerc să atrag atenţia asupra unui impas în care ne aflăm nu numai din motive politice sau economice, ci şi datorită impasului în care se află intelectualii, în care, de fapt, ne aflăm toţi.

Notă: M-am gândit să postez din când în când şi articole mai vechi. Acesta de faţă a apărut în Monitorul, la 8 ianuarie 2001, în cadrul rubricii "Irealitatea imediată", pe care am iniţiat-o şi susţinut-o în anii 2000 şi 2001.

Din nou despre impasul intelectualilor

Revin la articolul meu de săptămîna trecută în care scriam că intelectualii nu par dispuşi nici acum, la peste zece ani de la căderea oficială a comunismului, să coboare între oameni de pe piedestalul lor de “intelectuali”, să coboare din ramele tablourilor în care s-au aşezat foarte mîndri de condiţia lor pe care o cred superioară.
Am pus între ghilimele cuvîntul “intelectuali” pentru că foarte mulţi dintre cei care pretind, în baza faptului că au obţinut o diplomă, că sînt intelectuali nu au justificare în pretenţiile lor. Motivul? Statutul de intelectual se obţine abia după ce, avînd o diplomă şi practicînd o profesie conform acelei diplome sau fiind creator, inginerul, medicul, profesorul, preotul, scriitorul, artistul înţelege să se şi implice în problemele comunităţii în care trăieşte. Fără această implicare eşti doar un specialist în domeniul pe care ţi l-ai ales sau doar un funcţionar al bisericii, doar un autor de cărţi, doar un pictor, doar un muzician etc.
Implicarea presupune ca omul posesor al unei diplome sau al unui statut în baza unei activităţi de creaţie (scriitor, artist etc.) să nu fie indiferent la ceea ce se întîmplă în jurul său, să-i pese, cu alte cuvinte, de soarta poporului său, adică să aibă o atitudine de fiecare dată (sau măcar uneori) cînd se întîmplă abuzuri, cînd libertatea oamenilor este îngrădită în fel şi chip sau cînd viaţa oamenilor, condiţiile lor de viaţă sînt periclitate.
Întrebarea este dacă implicarea aceasta există cu adevărat astăzi în România.
Însă mai înainte de a răspunde să ne lămurim un pic asupra a ceea ce trebuie să se înţeleagă prin cuvîntul implicare.
Implicare nu înseamnă, de pildă, simpla înscriere într-un partid dacă în acel partid nu ai niciodată un cuvînt de spus în probleme care privesc viaţa de fiecare zi a oamenilor.
Implicare nu înseamnă înfiinţarea unei edituri şi publicarea de cărţi dacă nu publici şi cărţi pe înţelesul oamenilor care fie abia ştiu să citească, fie, posesori de diplome fiind (chiar diplome universitare), nu sînt în stare să judece lucrurile cu propria lor minte.
Implicare nu înseamnă, profesor fiind (de istorie sau de literatură în special), doar să ţii lecţiile, cum se spune, urmînd fără crîcnire acel document numit “curriculă”, ci să te documentezi şi să-i luminezi apoi pe copii asupra istoriei ultimei jumătăţi de veac sau să-i înveţi ce înseamnă valoare şi de ce este important să ţinem cont de valori.
Implicare nu înseamnă, preot fiind, doar să vorbeşti oamenilor despre sfinţii incluşi în calendar în acea zi în care ţii predica, ci şi să-i luminezi asupra problemelor concrete de fiecare zi cu care se confruntă, să răspunzi unor întrebări pe care cel mai adesea oamenii nici nu îndrăznesc să le exprime.
Fireşte, multe se pot spune despre implicare, dar eu cred că aşa trebuie să vedem lucrurile. Conform acestei interpretări, răspunsul la întrebarea dacă oamenii care-şi spun intelectuali se implică sau nu în viaţa cetăţii este negativ.
Din nefericire, implicare reală nu există. În acţiunile lor publice, altfel stimabile în sine, intelectualii pierd din vedere un lucru esenţial: impactul. Fără un mesaj accesibil, fără impact real la nivelul milioanelor de oameni simpli ai acestei ţări, tot ceea ce facem, toate cărţile pe care le scriem şi le publicăm, toate lecţiile pe care le ţinem, toate predicile, toate pînzele pe care le pictăm, toate articolele pe care le scriem devin doar mijloace ale “afirmării personale fără rost în cercul nostru strîmt de intelectuali”.
Atîtea edituri, atîtea uniuni de creaţie, atîtea minţi luminate, atîtea fonduri din cele mai diverse surse, iar colecţia “bpt” nu mai există, emisiuni de educaţie civică nu există, broşuri de educaţie civică nu există.
Mai ştie cineva astăzi, dintre scriitori, că Vasile Voiculescu, de pildă, ţinea prelegeri la radio pentru ţărani, că edita broşuri în care îi învăţa pe oameni cum să mănînce şi ce să mănînce, cum să se spele şi cum să aibă grijă de copii? Unde sînt oamenii de acest tip? Unde sînt intelectualii de altădată care nu se jenau să se întîlnească la un oarecare cămin cultural dintr-un oarecare cătun cu ţăranii? E adevărat, comunismul i-a decimat pe unii şi i-a anihilat ca personalitate pe alţii, dar trebuie să revenim, trebuie să găsim din nou o cale de a reface legăturile.
Fără acest efort, riscăm să devenim în curînd nişte foarte buni scriitori (chiar geniali, cum spune cu ironie amară Paul Goma), nişte foarte mari artişti, pe care însă nu-i citeşte şi nu-i ascultă nimeni.

Notă: M-am gândit să postez din când în când şi articole mai vechi. Acesta de faţă a apărut în Monitorul, la 15 ianuarie 2001, în cadrul rubricii "Irealitatea imediată", pe care am iniţiat-o şi susţinut-o în anii 2000 şi 2001.

miercuri, iulie 02, 2008

Fiica mea are examen de bacalaureat în aceste zile. Îmi spune că o deranjează foarte tare faptul că se copiază foarte mult şi că profesorii încurajează această practică, nu neapărat la clasa unde dă ea examen, ci în general, aşa cum reiese şi din discuţiile din media şi de peste tot. Noi, societatea românească, îi învăţăm pe copii că se poate ajunge undeva fără muncă, prin fraudă, şi apoi ne mirăm că lumea din jur arată cum arată, că sistemul de ducaţie este cum este. Aflu că în Germania un elev este exmatriculat din şcoală dacă este prins copiind, iar asta se întâmplă nu neapărat la un examen important precum cel de bacalaureat, ci chiar la o lucrare de teză banală.

marți, iulie 01, 2008

Articol despre lumea literară din România şi Paul Goma

Am scris acest articol în 2006. Am încercat să-l public în Vatra, dar nu m-am ales decât cu promisiuni ferme şi cu surpriza nerespectării promisiunilor, până când, după luni de amânări, articolul îşi pierduse oarecum actualitatea şi am renunţat eu până la urmă, mâhnit, să mai insist. Un altul mai scurt pe aceeaşi temă îl propusesem spre publicare revistei Observator cultural. Şi aici am avut parte de refuz. Am mai încercat să-l public, la sugestia lui O. Nimigean, în Timpul. Aici mi s-a cerut să-l fac mai scurt. L-am scurtat. Din nou, acelaşi tratament: promisiuni de publicare nerespectate. Edificat şi scârbit, am renunţat. Acum câteva luni, printr-o întâmplare, am reluat comunicarea cu Paul Goma. Între altele, i-am spus şi despre articol. Mi l-a cerut. I l-am trimis. Mi-a solicitat permisiunea să-l posteze pe site-ul său. Am spus da, fireşte. Articolul este pe site (www.paulgoma.free.fr), în secţiunea "Jurnal 2008...": Între timp, scriitoarea Flori Stănescu, care a publicat un dialog excelent cu Paul Goma, mi l-a solicitat pentru revista Argeş din Piteşti. Va apărea şi acolo. Îl postez acum şi aici. Între timp, unele situaţii descrise s-au mai schimbat, unele lucruri le-aş spune poate altfel, la altele aş renunţa astăzi dacă aş scrie articolul din nou, dar în esenţă el rămâne valabil. Lectură plăcută! Comentariile vor fi binevenite şi vor avea parte de un răspuns. (V.B.)
Sunt un scriitor internaţional român frustrat. Recunosc spăşit, cu modestie, cu năduf. Toată crema scriitorimii române a fost invitată la Neptun. Lasă că unii nici nu ştiu să spună nici un cuvânt în altă limbă decât româna, dar acesta nu e un criteriu... Participare internaţională, teme de discuţii interesante, doi laureaţi Nobel, iar eu îmi consum frustrarea provincială şi mediocră la Piatra Neamţ... Aşa îmi trebuie dacă nu-mi ţin gura şi mă trezesc să ţin cu dreptatea! De vreo câţiva ani sunt invitat la evenimente literare în toată Europa, am publicat cu hărnicie prin alte spaţii, oho, mi-am reprezentat ţara cu cinste şi onoare, dar eu nu încap şi pe listele pitrocite la Bucureşti ale lui Nicolae Manolescu. Lasă că or să regrete ei mai târziu când vor dori să mă invite şi n-o să mai vreau eu atunci... Lasa, lasă... Or să vadă ei atunci...

vineri, iunie 27, 2008

Revin la Praga... Mă gândesc la proiectul acesta de traduceri iniţiat de Attila Balasz, iar ceea ce mi se pare cel mai demn de laudă este faptul că proiectul are viitor, că vor urma antologii în suedeză, norvegiană, daneză şi că sunt şanse ca poeţii antologaţi să călătorească şi în aceste spaţii. Attila este ambiţios şi ordonat, aşa că nu am nici o îndoială că va reuşi. Mă impresionează, de asemenea, modestia acestui poet, faptul că stă în spatele faptelor lui. Un astfel de proiect şi un astfel de om ar trebui să primească mai mult sprijin. Şi sper că îl va primi... Cât despre Praga, Praga este oraşul care, între altele, mi-a oferit şansa să comunic pur şi simplu cu scriitori pe care altfel nu-i întâlnesc în ţară, eu nefiind, din motive despre care va trebui poate să vorbesc odată, un obişnuit al festivalurilor şi recitalurilor. Nici chiar cu Adrian Alui Gheorghe, concitadinul meu, nu am avut în ultimii ani punţi de legătură, iar asta s-a întâmplat mai curând din motive extraliterare, motive care mi-ar plăcea să dispară pur şi simplu, încetul cu încetul, pentru a oferi, omeneşte vorbind, o şansă păcii pe pământ... Dacă doi scriitori care trăiesc în acelaşi oraş nu reuşesc să bea o cafea împreună din când în când, atunci aceasta e o problemă. Mă gândesc că dacă renunţăm la orgolii şi reuşim să ţinem sub control sfânta invidia românească, dacă ne respectăm unii pe alţii ca oameni şi ca scriitori, probabil că toate s-ar rezolva. A trebuit să vină excursia de la Praga ca să îl aud toastând la bere pe autorul "Ceremoniilor insidioase" "Trăiască prietenia nemţeano-nemţeană!". Iar acest lucru nu e puţin... Apoi, am schimbat câteva vorbe cu Gabriel Chifu, un om cu o fire prietenoasă, am glumit cu Ioan Moldovan, poetul taciturn de la "Familia", am glumit şi cu cei doi scriitori maghiari, Attila şi Szolt. Praga mi-a oferit şansa acestei comunicări. Îmi doresc ca spiritul de prietenie care a planat deasupra noastră în oraşul lui Kundera să lucreze şi mai departe.

joi, iunie 26, 2008

Am fost la Praga şi nu am scris nimic aici. Am fost acolo între 9 iunie şi 13 iunie. I.C.R. a suportat diurna de 105 euro, iar U.S. susţinerea financiară de 200 euro a călătoriei. Cum m-am încadrat la cheltuielile pentru benzină, am preferat să merg cu maşina şi să o iau şi pe Iuliana cu mine. De la Cluj l-am luat şi pe scriitorul Karacsonyi Zsolt. Am fost găzduiţi prima noapte la Velky Meder, în Slovacia, la Plauter Kuria, un loc minunat, o staţiune balneară specială, aflată între trei capitale şi la mică distanţă de ele: Viena, Bratislava, Praga. Aici ne-a aşteptat Peter, proprietarul pensiunii, ospitalier cum îl ştiam, şi Attila Balazs, autorul proiectului acestor antologii de poeţi români şi al călătoriilor.



Dimineaţa, plecăm spre Praga. Merge şi Attila cu noi. Ajungem după-amiază, după un drum mai mult pe autostradă (excelent, de altfel), în care am discutat relaxaţi despre literatură şi viaţa literară. Devin şi eu conştient că în România se scrie şi o literatură în limba maghiară, diferită de cea din Ungaria, pe care noi românii nu prea o cunoaştem. Ajungem la Praga la Institutul Cultural Maghiar, unde urma să stăm două zile. Parcăm maşina în faţa institutului. Incredibil să poţi parca chiar în centrul oraşului... Suntem primiţi foarte bine, de oameni prietenoşi, tineri cei mai mulţi, români şi unguri. Cazarea, confortabilă. Ne întâlnim şi cu ceilalţi scriitori, cu Adrian Alui Gheorghe, care a venit cu soţia lui Carolina, ne întâlnim cu Gabriel Chifu şi Ioan Moldovan.



Ne plimbăm prin oraş, stăm în pieţele mari şi ne uităm şi noi la meciuri pe ecranele imense, ca toată lumea, intrăm în hrubele răcoroase, bem bere, pălăvrăgim despre literatură, râdem, ne simţim excelent, îmbrăţişaţi parcă de oraşul plin de poezie al lui Kafka.







Sunt plăcut impresionat de politeţea şi manierele tânărului director al I.C.R. Praga, Mircea Dan Duţă, un om foarte şcolit, inteligent, manierat. Aveam să văd a doua zi, la recital cât de deschis e la minte şi cum ştie să facă spectacol, profesionist, doar cu nişte poeţi pe o scenă. Alerga pur şi simplu între noi şi public, ne adresa întrebări, ne ruga să citim un text, revenea la întrebări, dădea fuga iar să afle o părere din sală. M-am simţit ca la lecturile publice din Occident, iar ceilalţi poeţi, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Ioan Moldovan, Attila Balasz şi Karacsonyi Szolt, au fost toţi foarte inspiraţi şi s-au făcut plăcuţi publicului.





Sunt fericit că am citit şi eu câteva poezii unor praghezi, care au fost atât de drăguţi să renunţe să vadă meciul cu echipa lor naţională şi să vină la recitalul nostru. Sunt bucuros că am avut şansa să le vorbesc un pic despre "himerismul" meu. Cel mai fericit am fost însă că Iuliana a venit cu mine. Mi-a fost mereu destul de greu să călătoresc prin Europa de unul singur în ultimii ani, aşa că prezenţa ei alături de mine, şi încă la Praga, a însemnat foarte mult. Ne-am plimbat, am admirat oraşul, am privit Vâltava de pe Podul Carol, am văzut şi schimbarea gărzii la Castel, am respirat pur şi simplu aerul încărcat de istorie, poezie şi mister al Pragăi pe care nu o mai văzusem până atunci.









Mai mult, atmosfera a fost bună, m-am bucurat de compania unor oameni prietenoşi.



Iar la întoarcere, după Cluj, am oprit cu Adrian şi Carolina şi am luat masa la un han pe care îl ştiau ei. O grădină splendidă şi mâncare excelentă. Ca să nu mai spun de conversaţie... Plăcută, relaxată, aşa cum nu mai experimentasem de ani şi ani cu Adrian.



Am multe de spus despre această călătorie, fireşte, dar voi face aceasta altă dată. Praga a fost ca şi cum aş fi scris un poem bun.

miercuri, iunie 04, 2008

Cartea "Cine suntem" a lui Dan Puric îmi ţine companie în aceste zile. Mai înainte de orice comentariu, pot să spun un singur lucru: Există speranţă!

vineri, mai 30, 2008

Ieri, după ce - luat cu facultatea, cu bursele, cu viaţa asta aşa cum e ea în ţărişoara noastră - vreo trei ani nu mai comunicasem nici măcar prin cele câteva scrisori anuale cu Paul Goma, am schimbat cu el e-mail-uri. I-am aflat adresa dintr-un alt e-mail cu cartea-dialog Flori Stanescu-Paul Goma, trimis mie de Nicolae Coande. Mi se pare limpede că lumea românească în general şi lumea literară în special stau strâmb în raport cu acest mare scriitor şi luptător anticomunist. I-am spus despre articolul referitor la situaţia sa şi la lumea literară românească de azi pe care l-am scris acum doi ani la Viena şi pe care l-am trimis atunci, pe rând, revistelor "Vatra" şi "Timpul", articol amânat şi iar amânat apoi de aceste reviste, după promisiuni ferme de publicare şi în pofida intervenţiei lui Ovidiu Nimigean la una dintre ele, faptul determinându-mă atunci să renunţ până la urmă la publicare, dezamăgit şi chiar surprins. Mi l-a cerut. I l-am trimis, fireşte. Îl va publica undeva pe vreun site de-al său. Dincolo de aceasta, eu sunt bucuros şi onorat că reuşesc să comunic cu acest mare om. Ceea ce mă impresionează cel mai mult la el este lipsa oricărei umbre de artificiozitate, naturaleţea felului său de a fi ca om, umorul său sănătos, dar şi hărnicia în ale scrisului, talentul literar special pe care atâţia critici de-ai noştri refuză, din oportunism, să-l vadă şi să-l recunoască.

vineri, mai 23, 2008

Strălucitoare prezenţa lui Cornel Ungureanu în emisiunea lui Horia-Roman Patapievici de azi de pe TVR Cultural! Idei noi şi interesante, echilibru al judecăţilor, umanism autentic al interesului său pentru excluderile păguboase din istoria literaturii, viziune contextual-europeană, limpezime. Excelent!

La fel de strălucitoare şi foarte dinamice, pline de entuziasm, intervenţiile lui Mihail Neamţu de pe Trinitas TV, un tânăr eseist care vorbeşte cu adevăr despre necesitatea smereniei intelectualului, care spune cu adevăr că un intelectual care scrie o carte nu este superior unei mame care îşi îngrijeşte copiii. Înţeleg oare intelectualii noştri ("oficiali") de azi acest adevăr? Vor ajunge ei să-l înţeleagă vreodată?

miercuri, mai 14, 2008

Poezia este mai mult o chestiune de viaţă decât una de artă. Ce înţeleg eu prin această vorbă pe care îmi place să o spun adesea? Eu cred că adevăratul talent al unui poet nu este abilitatea de a combina "artistic" cuvintele, ci mai mult capacitatea de a vedea viaţa. A vedea viaţa înseamnă a vedea lucruri pe care alţii nu le văd, a arăta celorlalţi lucruri pe lângă care se trece cu indiferenţă pentru că au devenit banale. Acest fel de a privi poezia a fost şi este pentru mine un imbold de a scrie poeme şi în altă limbă. Când acum câţiva ani am îndrăznit să scriu primele poeme în engleză, logica mea a fost cam aşa. Dacă pot "vedea" viaţa în limba română, atunci o voi "vedea" şi în limba engleză. Şi am pornit cu mult curaj şi încredere înainte. A meritat, pentru că astăzi am peste o sută de poeme în limba lui Shakespeare, multe dintre ele fiind deja publicate. Poate nu e mult, dar cred că nici puţin. Oricum, mai important decât toate este că experimentul acesta mi-a adus multe bucurii "poetice" şi prieteni de prin colţurile lumii. Îmi mai place, de asemenea, să spun că poezia este un stil de viaţă. În câteva cuvinte, iată ce înţeles are pentru mine acest gând. Eu cred că dacă poezia nu îi influenţează în mod hotărâtor viaţa unui poet, înseamnă că poezia sa este doar o pasiune ca oricare alta, un hobby. Nu este rău nici aşa, dar lipsa de autenticitate strict în privinţa poeziei îl pândeşte la tot pasul. Ce înseamnă să-i influenţeze viaţa? Ei bine, înţelesul meu este unul foarte concret. Să presupunem că poetul despre care vorbim face o excursie cu familia şi prietenii în Italia. El va urma traseele turistice cunoscute, dar va dori să se şi abată uneori din drum, de pildă pentru a vedea mormântul lui Dante de la Ravena. Pentru ceilalţi mormântul ar putea să nu fie foarte improtant, mai ales că "sunt atâtea de văzut, iar timpul e limitat", dar pentru el este. Dorinţa lui devine astfel prilej de mici tensiuni, discuţii. Toate discuţiile se aplanează întotdeauna, dar el s-a situat deja un pic în afară. Poezia este pentru el un stil de viaţă. El e atent la toate ruinele Romei, dar observă şi agitaţia vană a turiştilor. El e mişcat de străzile Pompeiului, dar vede şi micimea noastră, a turiştilor coloraţi, în raport cu timpul istoriei... Mai multe pe acest subiect, altă dată.

marți, mai 13, 2008

Mâine la orele 17 voi avea din nou lectura publică, de această dată la Biblioteca "G.T. Kirileanu". Ştefan al meu mă va însoţi iarăşi cu chitara lui. Se pare că recitalul pe care l-am avut la Casa "Hogaş" a plăcut celor prezenţi atunci, iar solicitarea de a-l repeta, venită acum din partea Bibliotecii, nu poate decât să mă bucure. Sunt fericit cu adevărat că pot oferi poezie oamenilor din oraşul meu. Voi încerca să nu dezamăgesc pe nimeni şi să fiu la nivelul cel mai bun de care sunt în stare.

vineri, mai 02, 2008

Am ajuns şi zilele acestea nefericite. Am pregătite pentru tipar un volum de poezie, un roman şi un volum de critică şi nu văd editorul care să le scoată la lumină.

sâmbătă, aprilie 26, 2008



Fie ca Învierea Domnului Nostru Isus Hristos şi Sfintele Sărbători ale Paştelui să vă aducă pace sufletească şi lumină! Hristos a Înviat!

miercuri, aprilie 23, 2008

Ieri am ascultat la Radio Romania Cultural un interviu interesant cu o poetă din Neamţ, care locuieşte acum la Braşov. Numele ei este Adriana Lisandru. Nu ştiam despre ea nimic până la această prezenţă la radio, dar mi-a plăcut naturaleţea, lipsa totală de artificialitate a atitudinii ei faţă de propria creaţie. Nimic din morga imatură a atâtor autori care vorbesc adesea parcă dintr-o ramă. Tot ieri am răspuns prin e-mail întrebărilor unei poete americane. A ieşit un interviu pe care îl va publica ea pe undeva pe acolo prin America. Acum trebuie să încep să scriu articolul pentru revista SpectActor a lui Nicolae Coande. Ar mai trebui să pun în ordine materialele adunate pentru lucrarea de pedagogie în aşa fel încât să pot începe redactarea după Paşte. Pomii pe care i-am plantat ieri în spatele blocului dau semne că s-au prins. Plouă. Mă rog să am puterea de a mă autodisciplina mai mult, de a reîncepe odată şi odată, fără patimă şi fără părtinire, incursiunea critică în literatura contemporană. Mă pregătesc sufleteşte.

miercuri, aprilie 09, 2008

E primăvară la Piatra Neamţ. Lumea a ieşit azi pe străzi, prin parcuri. Este atât de bine uneori şi atât de frumos să trăieşti încât acest sentiment devine copleşitor. E primăvară cu adevărat, iar eu m-am găsit la bibliotecă în volumul "O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea" de Marin Mincu. Secolul al XX-lea a rămas în urmă, odată cu mine, cel de atunci. Este o victorie literară adevărată. Păşesc pe străzi cu mulţumire în suflet şi cu discreţie maximă.

miercuri, aprilie 02, 2008

Întâmplare cu scriitori... Tocmai ieşisem de la biblioteca "G. T. Kirileanu", unde mai avansasem un pic în proiectele mele măreţe, când m-a sunat pe mobil Ovidiu Nimigean. M-a întrebat unde sunt şi dacă am putea să ne întâlnim. I-am spus că sunt chiar în faţa bibliotecii. Coincidenţă neobişnuită: mă sunase de la cinci metri distanţă de mine fără să mă fi văzut. Era chiar acolo. Ne-am amuzat puţin, apoi am stat undeva la un suc şi o bere ca să ne bucurăm de bucuria lui pentru primirea premiului "Observator cultural". Îl merita pe deplin.

duminică, martie 30, 2008

Azi după-amiază am urcat până la Sanatoriul Bisericani. Am lăsat maşina la intrarea de jos. Acest sanatoriu a fost un loc important pentru viaţa mea şi pentru poezia mea. Nu am mai regăsit aproape nimic din ce-a fost cândva. În vremea aceea sanatoriul era curat, parcul îngrijit, clădirile întreţinute, atmosfera ca de staţiune. Azi, din motive confuze, totul e ruină. Va trebui să revin într-o zi ca să fac fotografii şi să-mi amintesc de acei ani în care poezia era pentru mine aproape totul.

vineri, martie 28, 2008

Sunt şocat de vestea morţii lui George Pruteanu. Fără George Pruteanu lumea românească va fi mai săracă şi mai lipsită de apărare. Nu i-am împărtăşit oscilaţiile politice (pe care însă le-am înţeles perfect: un om de valoarea lui trebuia să-şi facă auzită vocea cumva într-o Românie în care oamenii de valoare, la toate nivelurile, sunt daţi la o parte, ignoraţi şi chiar şicanaţi), dar George Pruteanu era din specia marilor pedagogi pe care românii i-au avut. În aceste vremuri în care falsele valori, "ţopârlăneala" (cum el însuşi nu ezita să califice comportamente, gesturi şi atitudini) şi mahalaua copleşesc România, el a pledat răspicat pentru carte, pentru valoare, pentru bunul simţ, pentru dragoste de ţară, pentru educaţie. Îi păsa. În zilele noastre sunt foarte rari oamenii cărora le pasă. El era dintre ei. Nu voi uita niciodată câtă energie şi capacitate de convingere pusese în acţiune în critica pe care o făcea atât manelelor, cât şi televiziunilor sau realizatorilor de emisiuni tv care promovau acest gen muzical. O pierdere care nu va putea fi înlocuită niciodată. Dumnezeu să-l odihnească!

sâmbătă, martie 22, 2008

Joi seară, am avut lectura publică la Muzeul Memorial "Calistrat Hogaş". Am pus afişe la câteva librării din oraş şi la mine la serviciu. Emil Nicolae, gazda manifestării, a inclus şi un anunţ în ziarul "Realitatea". Ştefan al meu, cu chitara lui, m-a acompaniat. Iuliana şi Ioana au fost şi ele cu mine. Au venit prieteni, oameni interesaţi de poezie în general şi poate de poezia mea, iar eu m-am simţit confortabil, cu adevărat ca între prieteni. Vasile Spiridon mi-a făcut o prezentare amplă, detaliată, în care a explicat un pic "himerismul". Am citit vreo 25 de poeme. Erau acolo Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, profesorul Tomşa, pictorul Dinu Huminiuc, domnul Caraza. La o cafea şi un pahar de vin, am discutat apoi lucruri uşoare, amuzante, am râs. A fost o seară chiar foarte plăcută. Bună idee a avut conducerea Uniunii Scriitorilor cu aceste lecturi.



Joi preocupări intelectuale, cum spuneam, dar azi am fost la Mastacăn unde am ajutat la semănat, pe câmp, nu departe de casă, apoi am curăţat pomii din livada noastră. Mama mulţumită pur şi simplu că venisem acasă. M-am bucurat şi eu de bucuria ei. Nu pot veni în fiecare zi, dar ea e mulţumită şi aşa. Cât priveşte curăţatul merilor, aceasta mi s-a părut o activitate mai apropiată de recitalul de poezie de alaltăieri. Se simte venirea primăverii.

miercuri, martie 19, 2008

Mâine, la orele 17, la casa bătrânului Hogaş cel Scos-Din-Manuale, voi citi poezii în faţa publicului care va veni. Am dat telefoane, vor fi anunţuri în ziar, am pus afişe. Ştefan al meu mă va acompania la chitară. Emoţii. Va trece repede totul, ca o injecţie. Va trece, dar întâi să vină. Sunt fericit că am ceva ce pot să dăruiesc: poezia. Nu e deloc puţin. Sau cel puţin aşa cred...

vineri, martie 14, 2008

Numărul de săptămâna aceasta al "României literare" conţine opt din cele mai noi poeme ale mele: Clipă, Bunăvoinţă, Fericire confuză, Absenţa ta, Echilibrat, Tu, Sub val, Curând. Toate fac parte din volumul "Cât de departe am mers", încă în manuscris, încă în căutarea unui editor. Chiar dacă poezia este oarecum împinsă înspre margini în zilele noastre, eu tot mă bucur din tot sufletul, ca un copil, de fiecare dată când versurile îmi apar prin reviste. De ce să nu recunosc că acestea sunt dintre cele mai bune întâmplări pe care le trăiesc? Iar dacă revista este "România literară", cu atât mai bine. Această revistă a fost pentru mine, în ultimii cincisprezece ani, un fel de şcoală, un fel de reper, alături de altele, un punct de sprijin. Şi încă mai este. Şi sper să fie mereu. Cu atât mai mult cu cât de o vreme plănuiesc (visez) să scriu cronici literare numai bune de publicat în paginile ei. Cu atât mai mult cu cât simt că în redacţie atmosfera îmi este favorabilă, iar poeta Constanţa Buzea continuă să fie de partea poeziei mele la fel cum era în ultima perioadă a anilor optzeci, la începuturile mele literare, când reuşea să-mi publice, din când în când, în "Amfiteatru", poemele încărcate de spectrul sanatoriul în care mă izolasem cu intenţii literare. O zi frumoasă. Mă aştern la scris scrisori, de mână, cu stiloul, pe hârtie.

luni, martie 10, 2008

Într-o emisiune de pe TVR Cultural, poeta, prozatoarea, eseista Ruxandra Cesereanu se prezintă, ca să spun aşa, foarte coerent şi foarte convingător. Este dintre scriitoarele de azi pe care le admir cel mai mult. Pentru că scrie bine, pentru că mesajul ei este foarte limpede, pentru că este harnică şi serioasă, pentru că îi plac călătoriile, pentru că este inteligentă şi pentru că reuşeşte să rămână, în pofida imaginii de luptătoare (pe care mi se pare că o cultivă cu intenţie literară), în spaţiul misterios şi plin de poezie al feminităţii.
Probabil că nimeni nu poate să-mi spună cum să fac să mă detaşez de toate ale vieţii, cu bune şi mai puţin bune, ca să pot scrie măcar două pagini pe zi. Am tot adunat note, dar prima frază a romanului pe care vreau să-l construiesc nu a răsărit. Răspunsul va trebui să-l caut singur. Şi cât mai repede. Altfel, nici o justificare, nici o plângere, nici un cuvânt de consolare nu va avea vreo valoare vreodată.

joi, martie 06, 2008

Îl urmăresc cu încântare pe poetul Dinu Flămând într-o emisiune care îi este dedicată pe TV Cultural. Îmi place claritatea ideilor în tot ceea ce spune, îmi plac simplitatea şi modestia atitudinii, îmi place şi admiraţia lui pentru Fernando Pessoa, portughezul spre care "himerismul" meu şi-a întins unele fire de legătură. Sunt multe lucruri interesante în ceea ce îl priveşte pe acest poet, dar în această emisiune cel mai mult mi-a atras atenţia următoarea afirmaţie: "Poezia este mai mult pentru vârstele mature."

duminică, martie 02, 2008

Mă tem că uităm în timpurile acestea cât de importantă pentru viaţa noastră este admiraţia. Mă gândesc atât la admiraţia pentru oamenii de valoare în viaţă, cât şi la admiraţia pentru marile modele trecute în lumea umbrelor. Sunt mişcat de forţa şi intensitatea admiraţiei lui Thomas Mann pentru Richard Wagner, aşa cum reiese ea din conferinţa "Richard Wagner şi Inelul Nibelungilor" (Thomas Mann, Germania şi germanii, eseuri, traducere de Janina Ianoşi, Ed. Humanitas, 1998), şi mă încântă admiraţia lui Wagner pentru Beethoven. Iată ce spune autorul "Muntelui vrăjit" (a cărui casă, în paranteză fie spus, am căutat-o fără succes acum doi ani la Zürich) despre cel care a creat "Lohengrin": "Nu pot să uit vreodată ceea ce , ca unul care se desfată şi învaţă de la el, îi datorez eu lui Wagner, nu pot să uit vreodată orele de fericire adâncă, solitară, în mijlocul mulţimii din teatru, orele pline de fior şi încântare a nervilor şi intelectului, de înţelegere ale unor lucruri de o importanţă mare şi mişcătoare pe care numai această artă ţi le oferă." Şi iată ce spune Wagner, bătrân fiind, despre Beethoven: "Despre el nu se poate vorbi fără să cazi în extaz". "Căci admiraţia - continuă cel care a scris Casa Buddenbrook - este lucrul cel mai de preţ de care dispunem. Da, dacă aş fi întrebat ce afect, ce raport sentimental faţă de fenomenele lumii, ale artei şi ale vieţii îl consider eu a fi cel mai frumos, cel mai fericit, mai favorabil, mai indispensabil, aş răspunde fără nici o reţinere: admiraţia." N-aş vrea să cred că epoca noastră nu are modele demne de admiraţie sau că scriitorii şi creatorii, oamenii în general nu mai reuşesc să se ridice la nivelul care să-i facă în stare să admire. Nu, convingerea mea este că fiecare timp - iar al nostru nu poate să facă excepţie - cuprinde în el atât modelele cât şi rezervele de admiraţie pe care acestea le merită. Singura problemă - dacă poate fi aceasta o problemă - este că atmosfera generală din societate nu încurajează (iar o parte din vină o poartă sistemul de educaţie) acel tip de exerciţii de admiraţie pe care nu demult Cioran le practica cu demnitate şi strălucire.

joi, februarie 28, 2008

După-amiază am plăcuta surpriză să găsesc unul din poemele mele pe pagina de deschidere a website-ului Poetry Circle.

Şi dacă tot scriu aici despre întâmplări bune, acum vreo trei zile am aflat de la Nicolae Coande că Marin Mincu a lansat la Craiova cea mai recentă carte a sa ("Panorama critică a poeziei române din secolul XX") şi că sunt şi eu acolo în paginile ei. Mă gândesc cu recunoştinţă la acest critic care m-a văzut când alţii se uitau la mine şi nu mă vedeau sau nu voiau să mă vadă, un critic literar care, iată, este consecvent în sprijinul său. Abia aştept să văd cartea.

Mai mult, am primit de la Cluj, de la Hanna Bota, antologiile de poezie română contemporană (în limba maghiară şi în limba slovacă), în care, alături de Adrian Alui Gheorghe, Angela Baciu-Moise, Hanna Bota, François Breda, Ion Cristofor, Gellu Dorian, Zsolt Karacsonyi, Annamaria Kinde, Zoltan Kiraly, Mircea Petean, Ioan Petraş, Cassian Maria Spiridon, Traian Ştef, Laszlo Szücs, Adina Ungur, Dinu Virgil, am fost inclus şi eu cu unsprezece poeme. Extraordinare mi se par entuziasmul şi devoţiunea autorului proiectului, poetul Attila Balazs, care a organizat, în primăvară, turneul autorilor prezenţi în aceste antologii în Ungaria şi Slovacia, care a îngrijit şi antologiile şi care "a uitat" să se includă pe el însuşi...
Am parte uneori de întâmplări pe care le-aş numi "himerice". De câţiva ani, când fac cunoştinţă cu diverse persoane din oraşul nostru, unele dintre ele mă întreabă dacă nu sunt cumva rudă cu un om care are acelaşi nume cu al meu şi este primar într-o comună de lângă Piatra Neamţ. Nu ştiu dacă el este întrebat vreodată dacă este rudă cu un scriitor care locuieşte la Piatra Neamţ, însă ieri, când un profesor mi-a adresat aceeaşi întrebare, am răspuns imediat, cu o spontaneitate care - mărturisesc - nu mă caracterizează în astfel de situaţii: "Nu, nu sunt rudă cu primarul, dar sunt rudă şi în relaţii foarte apropiate cu scriitorul cu acest nume..." Mă gândesc că Himerus Alter (personajul din poemele mele, pentru cei care nu ştiu), ar fi râs pe înfundate la această scenă, ar fi râs de mine, care mai cred, bietul, că numele meu ar putea avea vreo rezonanţă undeva-cândva-vreodată în urechile unei societăţi parcă tot mai aculturale şi mai despiritualizate.

vineri, februarie 22, 2008

De dimineaţă iau de la chioşc "România literară", numărul şapte. În ultimii ani, luat de valul călătoriilor, am mai pierdut contactul cu publicaţiile literare, chiar şi cu lumea literară, aş zice. Îmi revin încetul cu încetul. Este ceea ce îmi doresc. E o zi minunată, cu multă lumină. La pagina de poezie, găsesc un vers remarcabil al lui Liviu Georgescu, un poet despre care - din vina mea, fireşte - nu ştiu nimic: "Dar în noi e un soare ascuns.".

duminică, februarie 17, 2008

Tonică şi încurajatoare prezenţa tânărului critic Daniel Cristea-Enache, alături de Augustin Buzura, la o emisiune de azi a Deliei Budeanu de pe Antena 2! Un om bine crescut acest critic! Aşa ceva iese în evidenţă în lumea noastră, o lume care ar avea atâta nevoie de astfel de oameni... De apreciat şi interesul moderatoarei pentru oamenii de valoare, pentru scriitori, iarăşi mai rar întâlnit la televiziunile noastre.

miercuri, februarie 13, 2008

Printr-un proiect de lege, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului doreşte să scoată religia ca materie de studiu din liceu. Este, fireşte, un nou atac al ateismului de tip comunist la adresa credinţei poporului român. În 1948, după ce l-au alungat pe Rege, bolşevicii au scos religia din Şcoală. Au încercat distrugerea Bisericii prin arestarea şi prin uciderea în închisori a numeroşi preoţi, prin aşa-numitul "ateism ştiinţific" la învăţământul de partid, prin intimidarea oamenilor care mergeau la biserică, prin şantaj şi prin alte metode perfide experimentate de ei. După Revoluţie, s-a încercat, aşa cum s-a putut, revenirea la buna rânduială a credinţei, prin construirea de noi biserici, prin revenirea la studiul religiei, prin consolidarea învăţământului teologic, prin diverse acţiuni de caritate. Nu demult, sub umbrela aceleiaşi pretinse nevoi de armonizare cu Europa (o Europă a cărei identitate nu poate fi concepută fără credinţa creştină!), dar în fapt într-un elan ateist distrugător asemănător celui din 1948, s-a încercat şi scoaterea icoanelor din sălile de clasă. Nu ştiu care mai este situaţia în această privinţă... Acum văd că vor să scoată şi ora de religie din liceu. Tocmai din liceu, tocmai din lista materiilor de studiu ale elevilor aflaţi la vârsta adolescenţei, o vârstă la care elevii ar avea nevoie cel mai mult de repere morale. Sper din toată inima ca intenţia aceasta să nu fie pusă în practică, în lege. În paralel cu aceste acţiuni ostile împotriva credinţei, la televiziuni, în mass-media se cultivă prostul gust, falsele valori, se practică o manelizare de masă, se promovează actriţe de filme pornografice, se induce idea unui succes facil, fără muncă. Am fost în ultimii ani în Occident, în mai multe ţări, şi am văzut cam cum stau lucrurile şi pe acolo. În Germania, Elveţia, Austria, catedralele se umplu de oameni. În Scoţia, în schimb, multe biserici au fost transformate în cafenele... Asta vor oare autorii proiectului de lege să se întâmple şi în România? Cred că ar fi necesară, abia acum, o mobilizare a societăţii civile. Mi-ar plăcea să-i văd pe domnii Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Cărtărescu, pe alţi reprezentanţi cunoscuţi ai societăţii civile, pe ziariştii "deontologi", oameni ale căror voci încă mai au autoritate, mi-ar plăcea să-i văd având o reacţie faţă de această intenţie legislativă anticreştină, o reacţie cel puţin la fel de vehementă pe cât a fost, de exemplu, susţinerea pe care au oferit-o nu cu mult timp în urmă actualului preşedinte cu aerul că apărau o cauză de siguranţă naţională. Aceasta este cu adevărat o problemă care ar impune o atitudine. Mai sunt şi altele: sărăcia umilitoare în care trăiesc pesnionarii, starea jalnică a spitalelor, sistemul de evaluare din învăţământ. Acum însă, cred că intenţia de scoatere a religiei din învăţământul liceal trebuie oprintă la nivelul de intenţie. Este o urgenţă.

joi, februarie 07, 2008

Dacă ar fi numai după inima mea, aş sta cât e ziua de lungă doar să citesc şi să scriu. Aş sta şi noaptea să scriu şi să citesc. Dar lucrurile nu sunt deloc aşa cum vrem noi, aici, în ţărişoara noastră. Nici în Vest nu sunt ele aşa cum vor scriitorii de acolo, dar, din cât am observat, ei măcar nu au de înfruntat zi de zi şi în cantităţi atât de copleşitoare această indiferenţă pâcloasă care se transformă în ostlitate, nu au de înfruntat neprietenia, invidia rea şi greoaie, optuzitatea, prostia, lipsa de educaţie, lipsurile propriu-zise, nu au de înfruntat reaua-credinţă, micimea sufletească, meschinăria, prostia cu patalama, parvenitismul agresiv, nedreptatea făţişă, cinică, mârlănească. Şi ei trebuie să aibă slujbe ca să trăiască, dar măcar se bucură de respectul unei societăţi care ştie, de la Şcoală şi din Familie, ce înseamnă să scrii, cu har de la Dumnezeu, două pagini de proză, sau un poem, sau un eseu. Mi-am făcut note pentru un roman, da, pentru un nou roman. Tremură sufletul în mine să încep odată să-l scriu, dar nu cred că voi îndrăzni curând să scriu prima frază în aceste condiţii. Mai stau, mai aştept... Poate va mai veni o bursă dinspre Apus... Salvarea mea... Mai tatonez terenul, mai fac note, mai fac "repetiţii", îmi mai încerc puterile. Credeam că am încetat să mă plâng, că m-am împăcat cu situaţia, dar se vede că nu-mi pot reprima tristeţea de a vedea că aici, în propria ţară, eşti foarte adesea nevoit să cauţi sprijin în altă parte, la străini, străini care se dovedesc, aşa cum s-a întâmplat şi cu mine în ultimii ani, mai buni şi mai prietenoşi şi mai atenţi şi mai sensibili decât compatrioţii. În fine, ca să închei această oarecum nedemnă plângere, încă toate ar putea fi suportate, înfruntate şi trecute dacă oamenii ar fi mai... - cum să spun? - mai altfel... mai oameni...

miercuri, februarie 06, 2008

M-am bucurat azi foarte mult să găsesc în cutia poştală două exemplare din revista "Verso" a lui Ion Mureşan, mai ales şi în special (cum altfel?) pentru că amândouă conţineau poeme ale mele: unul din septembrie-octombrie 2007, în care am fost invitatul paginii lui Constantin Abăluţă, cu poemul "În mulţime", iar celălalt din 1-15 noiembrie 2007, în care pagina mea s-a alcătuit din poemele "Pe drum", "Nesfârşitul azi", "Napoli interior", "Noul", "Curând" şi "Înapoi pe Buchanan Street", o pagină pe care invitata mea de această dată a fost poeta Simona-Grazia Dima, cu excelentul poem "Copiii". Poemul este cu adevărat foarte bun. De aceea, mă gândesc că ar fi păcat să nu-l împărtăşesc şi cu cititorii acestui blog.

COPIII
de Simona Grazia-Dima

Sunt copii sidefii, aninaţi de gâtul mamelor.
Au căutături ameninţătoare. Proaspeţi,
scoşi din ape, cu greu izbuteşti
să-i pui la o masă. Oaspeţii încearcă
să-i admire, îi suie-n poală,
dar le alunecă din braţe, precum
argintul viu – neputincioşi, îi lasă
pe podele. Primii la prânz,
micuţii mânuiesc stângaci furculiţa, greşesc
la descojirea fructelor rare, pocesc
nume celebre, dar volănaşele lor
fac legea, înduplecă timpul să ia viteza smântânii.
Devii atent, sufrageria pe care-o-mparţi cu ei
zumzăie: retorta unei bombe atomice.
Începi să înţelegi istoria după
edictele ieşite din creţurile transparente.
Nu-i de glumit. Teroarea se va izbi
de fortăreţe – de mutrişoarele inexpugnabile,
care închid o galaxie şi-n ea nu-s sori
(fiindcă luminează trandafiri),
iar vântul are tandreţea unui om.