joi, decembrie 27, 2007

Poezia îmi impune un anumit fel de a fi la limtă cu absenţa din peisaj. Efortul meu de dedublare, fără să fie eroic, menţine vie un fel de tensiune sufletească de care am început să fiu dependent. Sunt mereu aici, în realitate, cu familia, cu prietenii, cu toate îndatoririle sociale, dar sunt, fireşte, şi în mijlocul unei imagini, al unei metafore, al unui vers, zile întregi. Iar bucuria mea nu are temei în mecanismul prin care un impuls de natură poetică, o intuiţie, o bănuială devin vers scris şi poem de cuvinte scrise pe o pagină, ci mai mult în faptul că înţeleg că trăirea de acest tip este un dar nepreţuit pe care Dumnezeu mi-l oferă, un dar pe care încerc să-l "văd" şi să-l "înţeleg", pe care încerc să-l merit, ca să pot merge mai departe.

miercuri, decembrie 19, 2007

Chiar dacă nu consider scrisul drept cel mai important lucru din viaţa mea, devin întotdeauna îngrijorat în acele zile în care inspiraţia mă părăseşte. Deşi sunt în stare să mă bucur de viaţă aşa cum este ea, în toată simplitatea ei omenească, nu-mi plac deloc momentele în care sunt departe de poezie. Ar putea să nu sune prea clar, dar poate că “fenomenul” acesta se întâmplă pentru că timpul nu este totdeauna de partea noastră şi pentru că, într-un fel, dacă suntem scriitori, oamenii aşteaptă să facem ceva, să scriem. Există, se pare, un fel de presiune asupra noastră, a celor care scriem, poate tocmai pentru că obişnuim să considerăm timpul ca pe un duşman pe care am fi datori să-l înfruntăm. Bănuiesc mai curând că nu există de fapt nici un duşman în afară de noi înşine şi că problema aceasta a confruntării cu propriile fantasme este singura pe care o avem, pe care o am, mai bine spus. Iar idea de scris în termeni de cantitate ar putea să schimbe radical relaţia noastră (a mea) cu scrisul. Adevărul este că nimeni nu aşteaptă de la noi să scriem neapărat şi că lumea rămâne neschimbată, indiferent dacă scriem sau nu. O ştiu foarte bine. Cu toate acestea, mă întreb de ce nu pot scăpa de această nelinişte în zilele în care poezia este departe de mine.

joi, decembrie 13, 2007

Am lucrat un pic la versiunea engleză a unei povestiri, am scris câte ceva pe site-urile americane pe care lucrez de câţiva ani, am făcut o ciorbă de peşte, m-am plimbat cu maşina prin oraş, prin ninsoare, ca să o duc pe Ioana la un spectacol şi să o aduc şi înapoi, am primit de la Jim antologia cu "awesome pet poems" intitulată "Pawsitively" (TJMF Publishing), în care am şi eu un poem despre cum mă uit uneori la "Animal Planet", m-am bucurat de prezenţa mea într-o carte americană de poeme despre animale de companie, m-am învârtit prin casă, am notat câte o aşchie de vers în caiet, am răspuns la e-mailuri, am pierdut timpul, am câştigat timpul, m-am gândit la viaţa mea, am lăsat lucrurile să meargă de la sine, am scris aici. Awesome life...

miercuri, decembrie 12, 2007

Citesc în Wellek & Warren ceva care îmi aduce în memorie una din lecturile mele la Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin de la Bucureşti, de prin 1988. În "Teoria literaturii", care mă acompaniază plăcut în aceste zile dinaintea Crăciunului, este scris negru pe alb: "Nici o mărturie de ordin biografic nu poate schimba sau influenţa evaluarea critică. Criteriul, atât de des invocat, al sincerităţii este cu totul fals ori de câte ori literatura este judecată în funcţie de fidelitatea ei faţă de adevărul biografic, de gradul în care reflectă experienţa sau sentimentele autorului, aşa cum sunt atestate de probele externe. Nu există nici o legătură între sinceritate şi valoare artistică. Volumele de poezie de dragoste fierbinte comise de adolescenţi şi versurile religioase atât de anoste (în ciuda fervorii lor) care umplu rafturile bibliotecilor dovedesc cu prisosinţă acest lucru." E limpede, aşadar. Nu atât de limpede era acest aspect şi pentru unul din comentatorii de la acel cenaclu, un cenaclu celebru printre literaţi pe vremea aceea. După ce citisem câteva din poemele mele în care începusem să călătoresc prin toată lumea, poeme care aveau să devină, împreună cu altele din volumele ulterioare, expresia lirică a himerismului meu de mai târziu, comentatorul a spus că poemele nu au valoare pentru că - zicea el - eu nu fusesem la Veneţia, aşa cum scriam în poeme. I-am spus că într-o sută de ani amănuntul acesta nu va mai conta chiar deloc. El nu conta nici atunci, dar momentul îmi oferise dovada că lucruri simple precum cel descris de Wellek şi Warren nu sunt simple pentru toţi oamenii, fie ei şi literaţi, aşa cum era şi comentatorul meu indignat că scriam despre călătorii în Vest când nici până la Ruse nu se putea ajunge. Amintirea îmi prilejuieşte un zâmbet peste ani. Între timp am ajuns şi la Veneţia.

marți, decembrie 11, 2007

Televiziunile au luat-o razna cu totul. După ce ne-au torpilat cu manele, cu vacanţe mari, cu "ştiri de la ora cinci", cu toţi analfabeţii din politică şi media, cu oameni de afaceri fără inhibiţii şi fără complexe filmaţi în casele lor ore întregi, "binefaceri" încă şi acum "în ofertă", de câtva timp au început să cultive şi actriţe de filme deocheate. Seara, la ore de mare audienţă, poporul, cu mic şi cu mare, se uită la cum îşi dau cu părerea, la ce cumpărături fac şi pe unde se plimbă nişte "vedete" de acest tip. "Elita" intelectuală a ştiut să se agite şi să adune semnături pentru tot felul de chestii fără legătură cu realitatea sau pentru susţinerea nominală a unui lider politic, dar nu zice nici "pâs" la tonele de mahala şi prost gust care ni se livrează pe "sticlă" nouă şi - ceea ce e foarte alarmant - copiilor noştri, la faptul că în şcoli violenţa a luat proporţii îngrijorătoare şi nimeni nu face nimic. Dar ce să mai zic? Mă simt fără puteri... Scriu şi eu aici... Degeaba...

luni, decembrie 10, 2007

Poetul Nicolae Coande, prietenul meu, se întreabă într-un e-mail pe care l-am primit zilele trecute (sper să nu se supere că îl bârfesc aici, mai ales că e de bine) dacă blogurile nu ar fi cumva noile "mall-uri" ale scriitorului de azi, unde - zice el - "toată lumea intră cu căruţa şi ia ce vrea". Are dreptate şi admir îngrijorarea lui, dar aş zice că lumea s-a schimbat, şi apoi nu văd nimic dramatic nici în această formă de a te arăta lumii, pur şi simplu pentru că un blog nu schimbă lumea, nu face gaură în cer şi cred că nici nu te face mai cunoscut. E doar o experienţă ca multe alte experienţe, pe care eu unul nu mi-o refuz, la fel cum îmi place din când în când să beau un pahar de vin (hai două, dar nu mai multe!) cu prietenii.

vineri, decembrie 07, 2007

Nu mi-ar strica mai multă ordine şi mai multă muncă. Nu mi-ar strica deloc o listă de priorităţi în viaţa asta de zi cu zi.

marți, decembrie 04, 2007

Bine îi mai critică Mircea Badea pe jurnaliştii care fug după Miron Cozma ca să afle... nimic. Ei nu mai sunt în stare, săracii, să judece cu propria minte, pur şi simplu pentru că nu au judecat niciodată cu propria minte. În general, li se dă un subiect, iar ei îl toacă mărunt-mărunt, prinşi în capcană de unii mult mai deştepţi şi care îşi cunosc foarte bine interesele.

Recitesc Rene Wellek ca să îmi refac partea de creier căreia îi era drag odată să critice cărţi.

luni, decembrie 03, 2007

Vineri, le-am vorbit elevilor invitaţi de personalul bibliotecii despre chestii din realitate. Racordarea la realitate asigură succesul oricărei întâlniri de acest gen şi orice abatere de la "regulă" se plăteşte cu pierderea atenţiei auditoriului.

Sâmbătă, Cristian Livescu spune în emisiunea lui Emil Nicolae că eu am fost nedreptăţit în toţi anii din urmă, că fiecare carte a mea ar fi meritat premiul, dar că e bine totuşi că romanul acesta, "Ospiciul", l-a primit, pentru că - spunea tot el - cartea are legătură cu poezia mea, că e blecheriană şi alte lucruri de acest fel. Îi sunt recunoscător în sufletul meu pentru gândurile lui bune şi pentru tonul prietenos în care le-a exprimat. Înţeleg totodată cât de mult contează astfel de vorbe pentru mine, după atâţia ani în care polemicile s-au ţinut lanţ. Sunt om şi eu...