sâmbătă, octombrie 20, 2007

Ce spun criticii

Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ioana Pârvulescu, Roxana Sorescu, George Vulturescu, Gellu Dorian, Marin Mincu, Iulian Boldea, Mircea A. Diaconu, George Popescu, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Tzone, Nicolae Coande, Roxana Racaru, Cristian Livescu, Al Cistelecan, Dan Bogdan Hanu, Constantin Abaluţă, Dan Cristea, Emil Nicolae, Bucur Demetrian, Emanuela Ilie, Felix Nicolau, Dumitru Chioaru, Nicolae Sava, Radu Vancu, Ştefania Mincu, Marius Miheț, Flori Bălănescu

Ana Blandiana
O realitate paralelă
“ Poemele acestui tânar (...) – pentru care poezia este asemenea unei măşti de oxigen, un mod de supravieţuire şi o armă împotriva singurătăţii şi bolii din jur – îşi lasă prea puţin la vedere nodurile lucrăturii şi mijloacele de producere a impresiei poetice. Fraza curge calm, liniştită, absolut liberă de ornamente, lucrurile pe care le spune sunt simple, nespectaculoase, sentimentele sunt reţinute, strânse în frâul unei decenţe, care le ascunde şi le tensionează.
Şi totuşi, din fiecare rând – care ar putea fi la fel de bine de proză, atât e de lipsit de tropi şi de figuri de stil – poezia se revarsă de neoprit şi de necontestat. Poate că materia din care se naşte este numai intensa nostalgie după restul bănuit al lumii; sau poate că numai curajul de a privi adevărul şi viaţa în faţă face cuvintele să se regăsească în fraze, şi frazele în poeme, şi poemele în cicluri care inchipuie o realitate paralelă; o realitate perfect coerentă în articulaţiile sale poetice, nu mai îndepartată de adevărata viaţă decât sunt hărţile lipite pe pereţii odăii, de mările şi oceanele pe care, fară să le fi văzut, le reprezintă cu minuţie şi adevăr.
Umbra protectoare şi tonifiantă a poeziei americane din prima jumatate a secolului se întinde, fără să-l falsifice, peste acest univers contemporan şi dă argumente acceptate de estetică unui flux poetic preocupat numai de propria sa autenticitate. Ca şi acolo, paradoxul folosirii mijloacelor prozei pentru producerea poeziei funcţionează cu rezultate notabile, personaje complexe şi bine reliefate (…) ţinând locul metaforelor şi slujind cu toată epicitatea lor cauza poeziei.”  
 (prezentare cu poeme, în Familia, noiembrie-decembrie 1988, sub numele „Corespondent”, poetei fiindu-i interzisă semnătura în acea perioadă)

Constanţa Buzea
 „...suferinţa, renunţarea...”
„Vasile Baghiu nu-şi poate îngădui, după cum mărturiseşte într-o tulburătoare scrisoare, să glumească prea mult şi nici să creadă că numai ironia e o bună metodă în poezie, ci, mai curând, poate compasiunea, pe care-o crede superioară şi-şi depăşeşte obiectul (asimilându-i-se) printr-o profundă suferinţă. (...) Prin 1996, când i-am publicat în Amfiteatru primele poezii, lucra ca asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză. Cred că de la acel episod din biografia sa vin, în poezia pe care a scris-o, suferinţa, renunţarea, şi din care un personaj bovaric evadează...”
 (prezentare cu poeme, în România literară, nr. 34, 1993)

Ioana Pârvulescu
Ca-n Pădurea de mesteceni...
„Poezia pe care o scrie Vasile Baghiu este una modernă şi nu depăşeşte nici măcar cu un pas frontiera care o desparte de post-modernism. Nici nu are motive să o facă, pentru că acesta este tipul de poem care convine autorului: în lumea lui lipseşte dimensiunea ludică:Probabil că boala, cu apsarea ei, şi ludicul, cu nepăsarea lui, se resping reciproc. (...) Fantoma sanatoriului, Străinul şi poemul final, care dă titlul cărţii, Gustul înstrăinării, marchează vârfurile imaginaţiei poetului şi conturează un triunghi al vieţii şi al morţii deopotrivă: lumea sanatoriului. Străinul pune în contrast lumea mare, deschisă oricui, în care ar trebui să fii străin, dar te simţi acasă şi lumea unei camere în care ar trebui să te simţi acasă, dar eşti străin. Explorator şi arheolog, prezent în miezul evenimentelor şi gândindu-le din afară, ca un istoric, Vasile Baghiu realizează în Străinul un poem antologic, care se deschide şi se închide, se întinde peste lume şi se concentrează într-o hartă, zboară şi se frânge în zbor...”
 (în România literară, nr. 8, 1995, despre volumul Gustul înstrăinării)

Roxana Sorescu
Lumi paralele
“Caracteristica frapantă a imaginarului acestui poet este capacitatea de a trăi simultan în doua lumi paralele: una este lumea realului, cealaltă – a amintirii sau a fanteziei, caci o foarte fertilă ambiguitate, generatoare de reverie, se pastrează permanent. Lumea realului este o lume a suferinţei, a bolii, a spitalului, a spaţiului închis de unde nu se poate evada decât în gând. Numele lui Max Blecher ne vine imediat în minte, chiar dacă acela era prozator; dar înrudirea spirituală e evidentă: o hipersensibilitate accentuată de suferinţă, familiaritatea cu moartea, crearea de lumi imaginare compensatorii. Numai că Vasile Baghiu adaugă universului compensatoriu o trăsătură specifică, foarte modernă, care la Blecher lipsea complet: imaginarul se constituie printr-un amalgam de experienţă vitală şi livresc imposibil de separat. (…) Se poate urmări în poezia lui Vasile Baghiu o mutaţie esenţială pe care a suferit-o stilul comunicării poetice în lumea modernă. Se adaugă şi cealaltă trăsătură tipicaă post-modernismului: confuzia dintre livresc şi spontan, transformarea livrescului într-o modalitate de expresie a spontanului, vieţuirea într-o lume populată nu numai de oameni reali, ci şi de figuri imaginare.”
 (în Luceafarul, nr. 30, 6 septembrie 1995, despre volumul Gustul înstrăinării)

George Vulturescu
 „...registrele bolii...”
“Recuzita sanatoriilor, bolnavii palizi şi tusea care străbate prin pereţii oraşului transpar dinspre Bacovia. Dar dacă la Bacovia boala e un semn de izolare, la Vasile Baghiu boala are un sens solidar... Totul este marcat de existenţa bolii. Registrele ei au conotaţii de negăsit la poeţii de azi. “
 (în Poesis, 1995, despre volumul Gustul înstrăinării)

Gellu Dorian
Gustul înstrăinării cu poezia
„După moda beatnicilor americani, dar plecând mai curând de la Tutungeria lui Fernando Pessoa, Vasile Baghiu a ajuns la abordarea unor poeme de largă respiraţie, susţinute printr-un epic logic şi în acelaşi timp liric, cu intarsări anacronice vârstei lui, având în vedere introspecţia pe care ne-o propune... Poezia lui are o rezistenţă de bacil cronicizat împotriva oricărui antibiotic. Pacientul este irecuperabil. Are drumul asigurat spre sanatoriul din raiul poeţilor, cum ar spune poetul Mihai Ursachi... N-ar fi exclus ca Vasile Baghiu să fie numit poetul sanatoriului...”
 (în Caiete botoşănene, 1995, despre volumul Gustul înstrăinării)

Marin Mincu
Sanatoriul celest
„În propria-i notă la volumul Febra, Vasile Baghiu pledează, deloc surprinzător, pentru o poetică himeristă, propunând cu sfială o asemenea „paradigmă paralelă postmodernismului” ca reacţie la refuzul „oricărei forme de utopie” din partea congenerilor săi, prea băşcălioşi şi antisentimentali. Utopia himeristă preconizată nu-i poate fi străină celui care, ca personaj real, apare învăluit în faldurile textului, precum umbrosul şi palidul Roderick Usher al lui Edgar Allan Poe invocat de Ion Barbu ca maxim actant textual. Himerismul, deşi a mai fost vizionat de poeticile anterioare, romantice şi postromantice, se integrează uşor unei perspective „slăbite”, în contiguitate cu gândirea postmodernă preconizată de un Gianni Vattimo (Il pensiero debole). Cu oarecare aplomb teoretic, de altfel afin poeţilor din secolul XX, revendicat cu rezultate edificatoare de un precursor atât de important ca Ion Barbu – Dan Barbilian, Vasile Baghiu crede şi el orgolios că se poate încumeta să propună „contribuţia (sa) modestă” la altoirea „poeziei cu ştiinţa” prin avansarea sintagmei inocente de pozitivism liric, „un himerism al spaţiilor inaccesibile”. Lăsând la o parte astfel de orgolii inofensive, care nu pot fi judeacte decât aposteriori, trebuie să spunem că Vasile Baghiu este un autentic poet post-textualist care recuperează, ca altădată post-romanticii şi post-simboliştii, un areal textualizant prin definiţie, acela al sanatoriului.
Aici, unde „moartea este un lucru obişnuit”, între zidurile de var unde doar tusea şi hemoptiziile sunt singurele evenimente, actantul poetic inventariază un spaţiu tragic surdinizat în care se produc cele mai profunde mişcări sufleteşti, la limita dintre real şi himeric; acesta este „cam bolnav” şi maladia sa se amplifică chiar în actul descrierii („dacă tuşesc îmi va năvăli iar sângele/ pe bărbie şi pe bluza de pijama”; „cum stau fumând, cu termometrul sub braţ, înceţoşat, îngreţoşat”; „mă pregătesc de un final apoteotic de-accese febrile de tuse cu sânge”; „şi pe urmă un pic de sânge/ face întotdeauna o impresie puternică”). În sanatoriul celest al lui Vasile Baghiu sângele e („când voios vuieşte în mine mocnit tuberculoza”), în acelaşi timp, instrument eficace şi marcă supremă a textualizării concrete. Noutatea sa post îi vine chiar din această suprapunere a textului într-un real autotelic în care nu mai există necesitatea inventării nici unui simulacru; nu este nevoie de ficţiune, fiindcă realul întrece orice imaginar şi nu trebuie decât să te auto-descrii (dar nu într-un cadru ficţional, cum se întâmplă în textele lui Petru Romoşan) şi să te autolivrezi într-un „vîrtej viu” („despre care scriu acuma”, „căci moartea-i până la urmă prilej de victorie triumfală”).
Boala concretă, expectorând visceralitatea vieţii, devine o „maladie sublimă”, iar „moartea” o obsesie auto-exorcizantă: „...moartea cu sângele subtil ivit în salivă,/ Sânge din borcanele care stau la rece,/ Sânge din abatoare, coagulat în vase enorme,/ Sânge viu care foşneşte în vene,/ Moarte, cu imense porţi deschise/ Şi pajişti fără capăt sub soare nebun,/ Frivole şi vagi anotimpuri care se-ngână deasupra/ Unde se lăfăie-n voie o noapte de vară cu fulgere calde,/ Ritmând cântecul broaştelor grase din baltă,/ În plină iarnă, când peisajele patetizează,/ Iar eu mă-ntorc plin de regrete”.
Deşi ar putea fi considerat un emul minor al lui Mircea Cărtărescu, prin priza vag-nostalgică a unor versuri uşor pastişate, trebuie să spunem că Vasile Baghiu este un poet grav ce-şi depăşeşte maestrul prin haloul thanatic năucitor, asumat direct, ca trăire autentică şi traversat stilistic într-un registru solemn, cu totul nou la post-textualişti.
Având o vocaţie a morţii, aproape eminesciană prin trăirea ei în profunzime, acest poet tragic demonstrează intuitiv cum se poate avansa în discurul liric, sobru şi negălăgios, imprimând cu modestie un ton cât mai silenţios propriei voci.
Autorul Febrei este o asemenea voce „slabă” care se impune prin discreţie şi gravitate; tocmai derizoriul, maladivul, precarul, regresivul şi acel aer slăbit de umanitate comună, comunicate într-un limbaj nemetaforic, transparent până la literalitate, îi dă acestei poezii o ciudată autenticitate, spre care aspiră dintotdeauna poezia adevărată.”
 (în Luceafărul, nr. 47, 1998; în  antologia O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Pontica, 2007)

Iulian Boldea
Realitate şi utopie
Prin anvergura şi diversitatea orizontului estetic, Vasile Baghiu confirmă, într-o măsură însemnată, vocaţia postmodernă a descentrării şi polimorfismului; el scrie poezie, proză şi critică literară cu aceeaşi naturaleţe, fără crispări ori fracturi interioare vizibile. Ceea ce uneşte, măcar subtextual, poemele, prozele şi cronicile sale literare este, în opinia mea, sinceritatea, spontaneitatea netrucată şi absenţa oricărui compromis faţă de impostură sau nonvaloare, precum şi o foarte acută sensibilitate la concret. Cărţile de poezie publicate de Vasile Baghiu (Gustul înstrăinării, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary, 1996; Febra, 1996; Maniera, 1998) circumscriu un destin liric de neîndoielnică autenticitate şi originalitate. Relieful realităţii are, în aceste poeme, o conformaţie aparte, în măsura în care reverberează în spaţiul conştiinţei lirice sub spectrul pregnanţei perceptive, cu un halou al suferinţei împinse la extrem.
Dominantă, în nu puţine versuri, e senzaţia claustrării, a prezenţei eului într-un univers închis, într-o lume a damnării, în care neputinţa eliberării, a evaziunii dă realităţii conotaţii infernale. Senzaţia absurdului provine, într-un poem ca Străinul, din circumscrierea determinismului absolut ce pune fiinţa în imposibilitatea de a-şi conferi alte semnificaţii şi repere decât cele date o dată pentru totdeauna. Sentimentul excluderii din perimetrul unei lumi materiale ce-şi anexează tot mai multe spaţii e foarte viu aici: “Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini/ Care mă apără şi mă agresează deopotrivă/ Încercând să-mi reprim furia şi indignarea şi groaza/ În faţa obscurantismului devastator (…)/ Acum nu mai sperăm ceva de la imaginea ferestrei/ Ce dă în curtea interioară plină de lăzi/ Nu mai sperăm în temerara înaintare prin timp/ Împiedicîndu-ne mereu pe scări de copii care plâng mereu/ Veşnic părăsiţi, ai nimănui”.
“Înstrăinarea” se prelungeşte, nu de puţine ori, într-o angoasă febrilă în faţa morţii, senzaţie trăită cu intensitate, redată în versuri tensionate, eliptice, alcătuite prin juxtapuneri de imagini cu o dinamică centrifugală, ce caută să redea emergenţa debordantă a concretului. Sentimentul sfârşitului e însoţit, astfel, uneori, de revelarea unor dimensiuni nebănuite ale existenţei ce pot induce chiar o anume stare de beatitudine eului liric, care se imaginează într-un ipotetic dialog cu neantul: “Nu despre moarte,/ ci despre nădejdea că vei sta vreodată faţă în faţă,/ cum stau la birt doi inşi să vorbească acolo şi ei./ Noaptea tîrziu asculţi încordat/ cum vîntul poartă nişte hîrtii afară în stradă/ sticla ferestrelor îmbătrâneşte,/ nimic nu-i trist,/ totul e minunat, totul/ e minunată/ şi tîrîtura de moarte,/ cîteodată” (Nu despre moarte).
Spaţiul poetic pe care îl delimitează poemele lui Vasile Baghiu e dinamizat de polaritatea static/ dinamic, deoarece, de multe ori, sentimentului claustrăii, al izolării şi spasmului ontologic provocat de prezenţa morţii, bolii şi suferinţei, îi este opusă o reverie regeneratoare, prin care eul liric transcende concretul tangibil, participând la o empirie posibilă, restaurată prin forţa integratoare a fanteziei, visului sau rememorării. Între coşmarul percepţiilor cotidiene şi dinamica spaţiilor utopice trasate în linii delicate, marcate de un impuls nostalgic, lirismul lui Vasile Baghiu îşi găseşte un posibil punct de echilibru. Nu alta pare a fi semnificaţia himerismului teoretizat de autor, care ar reprezenta “numele unei paradigme poetice paralele postmodernismului, o reacţie împotriva uşurinţei cu care, transformând parodia şi ironia în stindarde, generaţia noastră a refuzat orice formă de utopie”. Nu trebuie să se înţeleagă, însă, că din demersul liric al lui Vasile Baghiu ar absenta spiritul ludic, inflexiunile ironice şi parodice sau inserţiile intertextuale. Adevărul e că poetul nu face din aceste însemne ale postmodernismului scopuri în sine; ele sunt mai degrabă mijloace de relativizare a unei realităţi dizarmonice, incongruente şi agresive.
Versurile lui Vasile Baghiu au, dincolo de accentele lor agonale sau utopice (acestea reprezentând polii lirismului său), o melancolie ce răzbate cu o anume constanţă din textul sau subtextul poemelor, o melancolie grea, încărcată de amintiri şi presentimente, de iluzii dezamorsate şi de fiorul abulic al unei anumite resemnări de a trăi: “Vezi primăvara nouă cum rupe hamurile/ cum nu poate să-i stea nimeni în cale/ Cum plezneşte ea moartea peste gură în văzul tuturor,/ sînii fetelor înmugurind sub cămăşi subţiri/ şi totul pare să semene cu fericirea de a începe să scrii/ în caietul nou, pe foile albe,/ neatinse de otrava cernelii” (Vezi primăvara nouă). Între agresivitatea realităţii şi inconsistenţa utopiei, poetul nouăzecist descoperă conotaţii noi ale miturilor postmoderne, transcriind, în filigranul poemelor sale, obsesiile sale şi ale propriei generaţii.
 (în Cuvântul, nr. 3, martie 1999; în volumul Poeţi români postmoderni, Ed. Ardealul, Colecţia Sinteze, 2006)

Mircea A. Diaconu
Bovarism şi alienare
„Alături de Ioan es Pop şi Nicolae Coande, Vasile Baghiu este una din vocile poetice cele mai consistente apărute în ultimul deceniu, o voce care nu numai că nu ignoră, dar repudiază postmodernismul şi intertextualismul, revendicându-se de la ceea ce Marin Mincu numea, cred, noul susbstanţialism. (...)
Vasile Baghiu a impus nu numai ceea ce poate fi numit îndeobşte un univers literar, volumele de până acum fiind de o rară unitate emoţională, stilistică şi tematică şi toate vărsându-se , asemenea unor aluviuni, în ultima apariţie editorială, numită Maniera (Pontica, 1998), ci şi un manifest, un concept, himerismul, de la care orice înţelegere a poeziei lui ar trebui să pornească. Aş spune ca e ultimul mare manifest literar al sfârşitului de secol. Nu pentru ideologia sa intrinsecă, ci pentru că, am convingerea, acest program este expresia unei contşiinţe poetice sigure şi pentru că el poate oferi, aşa cum o demonstrează poemele propriu-zise, o soluţie pentru criza postmodernă a poeziei.
O atmosferă sumbră şi în acelaşi timp luminoasă, un aer crepuscular care te proiectează în vis şi armonie, o lipsă de energie şi vitalitate care transformă totul în ceremonie alexandrină, acesta este timbrul inconfundabil al poeziilor ultimului volum, construit pe bovarism şi alienare. În fond, cu cât mai mare este inconsistenţa formală a sinelui şi, cum zice Marin Mincu, silenţiozitatea propriei voci, cu atât mai limpede se profilează o natură tragică, de factură eminesciană.
Boala într-un sens foarte concret, deloc poetizată în maniera convenţiilor uzate ale modernităţii, are alte consecinţe decât patetismul, lamentaţia sau evaziunea metafizică. În plus, vocaţia autoscopică este dublată aici de o plăcere morbidă a detaliilor, scrisul părând să fie, în contextul acesta, nu un surplus de exisgenţă, ci mijlocul de a nu rata existenţa.
Oricum, pe urmele lui Fernando Pessoa, dar nu în felul livresc şi ocult al acestuia, poetul intră într-un joc de oglinzi, al multiplicării sinelui, în voci care se copiază însă la nesfârşit, diluând în felul acesta o exigenţă care peregrinează între un hotel, un sanatoriu, un parc oarecare sau, iată, Plaza Mayo.
Preferinţele lui Vasile Baghiu pentru toponimiile spaniole, italiene sau arabe au un sens nu doar prin nota exotică, ci poate prin trimiterile către un tărâm al realismului magic. Dincolo de asta, Vasile Baghiu afirmă astfel nevoia unei întoarceri la viaţă, creîndu-şi un anumit ceremonial al trăirii. Nu despre o întoarcere la mitologie este vorba aici, ci despre o ritualizare a sinelui: „Încă nu-s mort, îmi duc singur bagajele/ Printre palmieri prăfuiţi, la hotel Cecil, în Alexandria,/ Hotărât să scriu măcar două pagini de cum voi ajunge în cameră./ Urc pe strada Nebi Danielo,/ Stau prostit la cafeneaua El Bab/ fără să-mi pese de arabii puşi pe harţă...”, şi poezia continuă în felul acesta, poetul invocând în cele din urmă Mestiere de vivere. Pentru un spirit fundamental contemplativ, care îşi transformă fantasmele în realitate, căutarea existenţei şi ritualizarea ei impun o poetică a inactivităţii şi a bolii, pe fondul unui rafinament generat tocmai de o stare devitalizantă. (...)
Ce surprinde cu totul în poezia lui Vasile Baghiu, dincolo de originalitatea spaţiului în care se construieşte şi de timbrul monoton şi fermecat al discursului, şi se înţelege că este o monotonie strunită şi funcţională, este suprapunerea, ca să zic aşa, dintre text şi metatext, dintre lume şi discursul autoreferenţial, suficient sieşi. Este foarte limpede că poezia lui Vasile Baghiu oferă în acelaşi timp nu doar divagaţii pe tema poeziei, ci un veritabil program, explicit, ce-i derpt, doar pe alocuri, şi un spaţiu al suferinţei, al trăirii, al cărnii. Fuga de literaturizare are drept premisă, în fond, această situare pe cât de polemică, pe atât de motivată, căci lumea pe care o imaginează poetul este mai reală decât sapţiul unei referenţialităţi biografice abia invocate, iar fuga de convenţii, dincolo de consecinţa impunerii în real a unui mod propriu scriiturii, înseamnă şi refuzul utopiilor autoimpuse cu idilism. (...)
Frazele lui Vasile Baghiu trebuie percepute nu doar ca vehicole ale unui mesaj mai mult sau mai puţin alienat şi bovaric, mai mult sau mai puţin poetic, ci chiar ca nişte lucruri în sine, în primul rând pentru parfumul dulce-amărui al descompunerii unei materii aproape putrede, pentru muzica discretă şi crepusculară a unei lumi care te învăluieşte. Un spirit decadent şi matein se construieşte astfel, un spirit care trăieşte pentru a degusta aromele morţii.”
 (în Convorbiri literare, aprilie 1999; în volumul Feţele poeziei, Ed.  Junimea, 1999)

George Popescu
Manierismul autopastişant
„Vasile Baghiu e un rimbauldian cu gustul aventurii circumscris unui program de depăşire a bacovianismului resimţit ca dat ontologic: un Rimbaud după Rimbaud, însă, după ce adică s-a consumat febra adolescenţei ţâfnoase, după ce maladivul a devenit un semn de destin pentru „subiectul” decis, în sfârşit, să-şi asume mărturisirea bolii, nu a sa, ci a celuilalt; însă un astfel de Rimbaud poate fi un Dino Campana, revenit din lungul şi sănătosul periplu prin lumea pe care şi-a asumat-o mutând-o în limbaj, sau un Pessoa eşuînd  pe un munte vrăjit, ori un Dylan recitând, într-un peisaj moldav, „viziuni spontane”, ori un Trakl plonjând dincolo de cercul ştiut al ek-stazului expresionist, toţi şi nici unul dintre ei, fiindcă Vasile Baghiu e un poet obsedat de propria-i fulminantă capacitate de a subtitui realul cu textul: efort de autentificare a scriiturii, de a gândi, proiecta, anticipa, exersa, asuma poeticul ca aventură existenţială, de a-i pune un nume, propriul său nume, şi de a o transforma în manieră.
Ceea ce îl singularizează în mod decis pe autorul Manierei printre post-textualişti şi-l determină la un gest de disociere faţă de optzecişti este tocmai această obsesie, a modului în care substituirea real/text i se livrează şi, prin aceasta, spaima, resimţită ontologic, de a nu (se) pierde acel fior vital, marca lui ens disipată în pliurile enunţurilor ce riscă să se autopastişeze şi, astfel, să nu se instaleze uitarea pariului existenţial al oricărui act creativ. (...)
Întreaga virtute a acestei poetici e chiar încercarea liminară de a restitui poeziei garanţia autenticităţii sale primare, decanonizând şi deconvenţionalizând, dar nu într-o manieră textualistă, adică prin refuzul (sau nu numai) vechii pretenţii metafizice, transcendentale, ci prin introducerea unui filtru, nu nou, dar personal, de verificare a riscului re-canonizării în procesul de textualizare a realului; poezia – şi poeticul – au devenit „un mod de a trăi conform unei maniere, o boală”; iată cum toposul bolii, care a putut să-i înşele pe unii critici, îşi fixează abia acum adevărata sa fincţie, care este de natură poetică.
Experienţa poetică propusă de Vasile Baghiu este una dintre cele mai interesante din aceşti ultimi ani, poetul reuşind performanţa de a-şi impune o voce singulară...”
 (în Paradigma, nr. 3-4, 1998; în volumul  Mecanica formei, Pontica, 1999)

Ruxandra Cesereanu
Febrele de spital ale lui Vasile Baghiu
„Febra sa este roşie-galbenă. Vorace în delir, din universul său cleios cu greu se poate ieşi, căci acesta are structura unei caracatiţe febrile. Atâta timp cât Vasile Baghiu concepe poezia ca pe o boală, nici nu s-ar putea ca lucrurile să stea altfel. O stare de lichefiere a simţurilor, de unde percepţiile moi şi, în acelaşi timp, crude ale poetului, fac din Vasile Baghiu un molcom opioman care-şi transcrie opiniile, dar într-o lume unde maladiile organice sunt atotstăpânitoare. Poetul însuşi se recunoaşte a fi un himerizat, de aici, poate, vocaţia sa pentru delirul cu febră.”
(în volumul Deliruri şi delire. O antologie a poeziei onirice româneşti, Ed. Paralela 45, 2000)

Nicolae Tzone
 „...matricea unui veritabil sistem liric...”
            „În cadrul generaţiei nouăzeci, Vasile Baghiu este, fără doar şi poate, Diferenţa. El chiar mărturiseşte la un moment dat, cu aplomb, acest lucru, autonumindu-se himerist şi promulgând, cu o hotărâre ce ar onora pe oricare dintre poeţii notabili de ieri şi de azi, curentul literar al himerismului, care în viziunea sa, ar putea deveni „o direcţie poetică”, „o cale posibilă pentru ieşirea din oboseala tematică şi formală în care se află poezia română”. Astfel, (...) el ţese cu febrilitate matricea unui veritabil sistem liric, pe care nu numai că-l propune ca model, dar îl şi întemeiază şi legitimează printr-o poezie cu totul aparte, nu numai între confraţii de generaţie, (...) ci în genere în întregul perimetru al poeziei contemporane. (...)
Este poate momentul să vorbim, pentru prima dată, de un triunghi al marii poezii a morţii în cadrul generaţiei nouăzeci, desenat de Cristian Popescu, Ioan Es Pop şi Vasile Baghiu. Ei haşurează apăsat graniţele imperiului thanatic în cadrul generaţiei lor şi fac ca într-adevăr poezia nouăzecistă să capete contururile precise ale unui continent de nedizlocuit. (...)
Deşi nu au trecut neobservate în perioada recentă, nu cerd că s-a discutat îndeajuns, şi, mai cu seamă, nu cred că s-a discutat cu detaşarea necesară despre manifestele himerismului. Poate că republicarea lor compactă din debutul acestui volum va avea darul să declanşeze o discuţie cu adevărat la obiect. Căci Vasile Baghiu dezvoltă un sistem poetic deosebit de ingenios, asupra căruia se cuvine a zăbovi nu doar două-trei clipe. Există în aceste pagini redactate cu atenţie extremă, carate de frumuseţe a spiritului, idei care se pliază cu elasticitate într-un corpus teoretic închegat, sieşi suficient.
Dintre nouăzecişti (am putea spune fără să greşim: dintre autorii români care contează în lirica ultimelor decenii), autorul Manierei are, astfel, cea mai nuanţată şi mai limpede şi mai explicit expusă artă poetică. Între poemele sale şi teoria pe care a închegat-o există punţi flexibile, pe care Himerus Alter păşeşte cu totală dezinvoltură... Naşterea versului şi meditaţia asupra acestui proces alchimic atât de aparte au loc aproape concomitent.
Poezia lui Baghiu se constituie, aşadar, nu separat de sistemul poetic menit să o explice, să-i dezvăluie valenţele şi punctele cheie, ci laolaltă cu el. Şi poezia sa şi teoria adiacentă sunt fructul aceleiaşi singulare viziuni... Aşadar, nu neapărat poezia în sine scrisă de vasile Baghiu este premisa propriu-zisă a artei poetice cu atâta cerbicie (asumată în toate consecinţele sale) constituită, dar nici arta poetică în sine, ca entitate distinctă, nu a fost aceea care a impus rigorile, limitele, graniţele rezervate de ea versului.
Comune sunt punctul de pornire (o experienţă biografică consumată într-un periplu existenţial marginal, sanatoriul) şi o revelaţie (echivalent îndepărtat în timp al iluminărilor unui arthur Rimbaud) care a traversat memoria, fiinţa din adâncime a autorului, la un moment dat, precum un fulger exploziv pe ţeasta înnourată a unei după-amieze de vară.
 (în prefaţa la volumul “Fantoma sanatoriului”, Editura Vinea, 2001)

Nicolae Coande 
Tainicul pelerin
„Un estet, un narcisist al propriei damnări, marginalizări este Vasile Baghiu în această carte scrisă înainte de 1989, un Hans Castorp care-şi priveşte între oglinzi paralele viaţa trecută şi cea viitoare. Sentimentul straniu la lectură, care survine la contactul cu poezia lui Vasile Baghiu, este acela că prezentul nu există, chiar dacă poetul pare a folosi curent acest timp – însă numai spre a camufla o retragere din real, din clipă. O lehamite de sfârşit de lume îl bântuie, îl exorcizează asemenea unui drog pe care l-ar lua în doze tot mai mari pe timp ce trece, cu o cuceritoare şi periculoasă (in)conştienţă a unei demisii din viaţa comună. (...) Rătăcirile doamnei Bovary este o splendidă carte de suferinţă şi dragoste, un unic – la urma urmei – poem auto-purificator care descrie proiectiv o călătorie în infernul propriei lucidităţi care înseamnă tot atâta dramă.”
(în Convorbiri literare, mai, 1997)
Poemul ca mic vehicul şi temperaturile sufletului
Vasile Baghiu este, în poezie, omonimul lui Max Blecher – acum, la sfârşit de secol şi mileniu, când boala şi utopia ei îşi dau cu mai multă putere mâna, intuind acutele finale ale unui timp himerizat, premergător Parusiei şi noului pământ. (...) Vasile Baghiu propune o poezie a deriziunii umane, înainte de toate, a entropiei fiinţei cu luminile şi umbrele sale, cu aspectele ei solare ori tenebroase, plutind în „aerul unui eşec asumat”, transformat, cu o artă poetică inconfundabilă, în poezie autentică, în proiect existenţial şi livresc de înaltă calitate. Putem spune, citându-l încă o dată pe autor, după ce i-am citit febrele, înstrăinările şi rătăcirile sale că poezia pe care o scrie şi ne-o dăruieşte între coperţi de carton încă mult timp după lectură „lucrează în noi cu insistenţă/ şi ne sublimează”.
(în Ramuri, inie 1997, despre volumul Febra)
Cartea splendorii şi a bolii
„Vasile Baghiu reface în spaţiul românesc una dintre cele mai interesante experienţe poetice ale modernităţii, cea a lui Fernando Pessoa: heteronimii săi nu sunt, totuşi, atât de numeroşi ca la poetul lusitan, există în poemul său o voce autoritară, acel Himerus Alter care se impune ca personaj inconfundabil aflat in concurenţă acerbă cu cel care a îndrăznit să semneze singur cărţile de pâna acum. Acest personaj rătăcitor în als ob se mişcă dezinvolt ori apatic, dar semnificând permanent, în spaţiul ideal dintre lume şi literatură, într-un interstiţiu straniu, care e adevărata şi inconfundabila lume Baghiu. (...)
Ca şi G.M. Hopkins, ori Eliot, mai ales, cu care este înrudit prin acea „raţionalitate” a poemului instrumentat polifonic, Vasile Baghiu „încearcă să investească muzical actul inspiraţiei” (E. Montale) în acordurile armonice ale unei dezolări de sfârşit de mileniu. Baroc-crepusculară, poezia sa are cuprinsă în ţesătura aproape narativă şi ritmuri prozastice, eseistice, dedublate în plin fuleu „naratologic”. E, dacă pot risca o definiţie spontană, o poezie de frontieră: poate fi un bun început pentru secolul următor, aşa cum a fost pentru secolul nostru poezia „neînţelesului” Macedonski.
Sigur, Vasile Baghiu spune adesea „eu” în poemele sale, spre deosebire de Eliot care nu face aproape deloc acest lucru, dar înrudirea de care vorbeam provine din acea comună propensiune de exprimare a fondului emotiv al „ideii”, a ceea ce s-a numit „corelativul obiectiv”. Asemănarea cu poetul englez e dată şi de subtilitatea ironiei răsărind din când în când din apele poemului său asemenea unei insule care nu împiedică privirea să se bucure de linia orizontului. Căci ironia, sarcasmul sunt la autorul Manierei procedee de mare rafinament stilistic ale unei inteligenţe subtile pusă în slujba poemului, iar nu vizată ca scop în sine cum fac adesea ironicii excesivi. (...)
Cu Maniera, utopie lirică de referinţă a poeziei noastre contemporane, avem în faţa ochilor un poet superior, important, care-şi pune întreaga fiinţă în poem, acesta văzut nu ca un simplu joc – pentru că în joc nu e doar literatura, nu doar „maniera”, ci este chiar viaţa care agonizează „într-un hotel din Lima”, departe de sanatoriul din Bisericani, unde un tânăr poet crede că a inventat himerismul, spre stupefacţia amuzantă a „capetelor pleoştite ale criticilor şi istoricilor literari.”
(în postfaţa la volumul “Fantoma sanatoriului”, Editura Vinea, 2001)
Ecuația secretă

         Pentru Vasile Baghiu, călătoria este neîncetat prilej de introspecţie şi edificare interioară, intensă încălcare a limitelor, tocmai pentru a-şi creea acea armătură fină din care sunt ţesute visele şi poemele sale. Nu întâmplător, arhitectul Manifestelor Himerismului refondează constant poezia printr-un act de specularitate, în sensul acelei oglindiri în arhitectura visului care se întrepătrunde cu realul, în formele lor proteic comunicante. Reîntors în ţară de la o bursă literară de şase luni oferită de Fundaţia Sulzberg, unde a fost oaspete al centrului cultural Villa Sträuli din oraşul elveţian Winterthur, Vasile Baghiu ne-a adus şi o carte de poeme (pe lângă romanul pe care l-a scris acolo), în cadrul căreia regăsim temele dintotdeauna ale poeziei sale, solitudinea în mulţime, boala şi moartea, acel „biografism trucat în tradiţie pessoană” despre care au vorbit atâţia dintre comentatorii cărţilor sale. Adică tot ceea ce se opune artificiului, care nu este însă evitat de un poet cu o conştiinţă artistică înaltă, dublată de un talent personal indubitabil forjat în competiţia amicală cu marea poezie a lumii.
      Se observă o efasare a profilului său poetic în Depresie, cel mai nou volum apărut la Editura Limes, o subţiere a contururilor unei lumi poetice aflate cândva în ebuliţie şi în căutare de noi frontiere, ca şi un regret după timpurile pline ale tinereţii: „Îmi lipseşte sanatoriul/ şi recunosc – nu cu jumătate de gură – că vina/ este undeva la mijloc, între dorinţa de a fi ceva ce nu/ am mai fost/ şi plăcerea acomodării în spaţiul predestinat/ al morbidităţii târzii” (Vina este undeva la mijloc). Timpul, ca durată ce încercuieşte, este cel care pune stăpânire pe psihicul poetului, cu trimitere la acea clipă proustiană concentrată în nostalgia unor vremuri trecute – nu tocmai lin: „Cu ochii întorşi în cap, plutesc/ la întâmplare pe graficul roşu al foii de temperatură şi sper/ că se va găsi un mal potrivit/ acestor torente-surpriză de căldură,/ consolarea pentru eternul semn de rămas-bun/ şi adio în lume, o primire bună întoarcerii din rătăcirea/ cu lacrimi prin oraşe neştiute dinainte,/ cu turle de sunet de clopot străin şi ceasuri fără cifre,/ un timbru sec pentru copia cerută la ghişeul de acte doveditoare,/ o vizită întârziată în zilele suferinţei în tăcere în anii/ pregătiţi cu grijă în epoca-n care/ nimic nu se-ntrezărea din nici-o bucată de viitor” (Foaie de temperatură).

Constantin Abăluţă opina că „Vasile Baghiu este unul dintre cei mai importanţi poeţi români, pentru că a creat un spaţiu inconfundabil în care realul şi imaginarul capătă omogenitate, unitate şi credibilitate”. În Depresie, poetul se arată parcă mai îngrijorat şi mai sapienţial decât în cărţile anterioare, fără a trăda acel ceva profund personal care constituie fibra sa de scriitor afin al celor mici şi neînsemnate: „propun ca tot ceea ce este umil şi neînsemnat/ să devină demn şi important”, atunci când nu cere de-a dreptul răsturnarea clepsidrei cu cele importante cu adevărat: „Ai văzut cât de uşor/ se pot aduce în faţă lucrurile care stau/ pe rândurile din spate, draga mea?/ Aş zice să procedăm mereu aşa: tot ceea ce este umil şi neînsemnat/ să devină demn şi important, iar ceea ce se insinuează/ în frunte să fie pus pe lista de aşteptare” (Bonus de speranţă).

Departe de faza poemelor himeriste, cu acel Himerus Alter, alter ego livresc al poetului călătorind pe meridianele unei imaginaţii care îmi amintea la debut de călătoriile unui deja important poet-personaj al literaturii mondiale, Vasile Baghiu trăieşte astăzi clipele unei aparente quietudini în care o Ea este protectoarea de sorginte montaliană, o Clizia invocată repetat de poet în mantre încapsulate în discrete apeluri sieşi şoptite: „Îmi vei lua apărarea/ când nimeni nu va mai fi de partea mea în/ dezbaterile toropitoare?/ Tu eşti o protectoare discretă, în viaţă şi în poezie,/ oriunde paşii mă poartă spre incursiune temerară, riscantă...” sau „Vezi tu, draga mea,/ legăturile invizibile în lumea noastră?”. Sau când poetul însuşi este cel ce avertizează şi pune în gardă cu privire la pericolele unui timp viitor „Eşti pregătită pentru/ ce-i mai rău? Ai pus deoparte rezerve de rezistenţă?”. Acestei prezenţe feminine discrete, proteguitoare i se adresează neîncetat poetul în periplul său mundan, căci el are nevoie mereu de un loc (psihic sau nu) de reîntoarcere, ca şi de cineva căruia să i se adreseze din depărtare: „Vei scrie/ pentru mine o scrisoare de mână/ ca şi cum nu ai şti în ce dată suntem?”. Oriunde s-ar afla, „plecat, şi fizic şi mintal”, omul retractil al lui Vasile Baghiu reface acest traiect interior cuplându-l la viitorul acestei clipe, melancolic asemuită unui „copil uitat înadins într-o gară din Româ­nia”. Poetul este între lumi, aşa cum îi stă bine oricărui poet de vocaţie, nefixându-se decât în obsesiile sale care includ cele văzute, dar mai ales cele nevăzute, atent la felul cum toarce motorul-poezie care ţine nevăzut lumea: „Tu nu ştii de câte ori am atins această margine. Era/ felul meu de a vorbi despre imposibilitatea de a fi/ în acelaşi timp poet şi persoană obişnuită într-o lume care/ îşi descoperă rareori motorul-poezie care o face să supravieţuiască şi să înainteze./ Asupra subiectelor delicate prefer să păstrez tăcere,/ prefer să improvizez ceva în maniera de a privi lucrurile/ cu un ochi necorupt. Tu nu ştii cât de dificil a fost să găsesc acea simplitate pe care toată lumea o caută/ în pofida impactului ei dureros” (Motorul-poezie).

În fond, deşi ni se adresează calm susţi­nând că a înţeles „ecuaţia secretă”, poetul ne face părtaşi doar la ceva de el observat, aşa cum, poate, nici măcar poezia nu ne permite să întrezărim acel ceva unic, la capătul unei vieţi în care se întâmplă să nici nu ne pese de ea: „De fapt, am fost avertizaţi că numai pe calea poeziei/ am putea dezlega misterul, dar n-a fost adevărat./ Zi după zi, ne-am acomodat cu acel sentiment anume/ care ar putea fi numit poezie trăită,/ dar n-am făcut nimic special pentru asta. Acum vedem,/ merită să facem tot felul de lucruri, să vorbim, să râdem,/ să trăim, până când va veni ceva ce seamănă cu poezia,/ un surogat, ceva din înlocuitori, sintetic, mai ieftin,/ pentru toată lumea. Şi nici nu mai contează cât/ va mai trebui să stăm în această sală de aşteptare,/ important e că până la urmă am înţeles, ceea ce ar trebui/ să fie suficient. Despre poezie aş zice/ că pot spune câte ceva, mai multe, că nu are nevoie/ să fie apărată, că ar fi o/ chestiune asemănătoare înţelesului/ din întrebarea lui Hamlet despre a fi şi a nu fi,/ că ar fi independentă la fel de mult cât ne dorim/ şi noi să fim, cândva, în viitor” (Până la urmă am înţeles).

Doar că atunci când este scrisă de un poet important, ar trebui să ne pese de poezie. Vasile Baghiu este un asemenea poet.

(în "Luceafarul de dimineață", nr. 4/ 2012)

Roxana Racaru
Tuşind şi suferind
„La aproape patru ani de la apariţia manifestelor himeriste, editura Vinea ne propune o antologie a poeziilor şi scrierilor programatice ale lui Vasile Baghiu, promotorul acestei mişcări. Fără să fie deja un bilanţ al curentului în sine, sau o încercare de a vedea în ce măsură himerismul, "prima direcţie poetică limpede şi coerentă de la momentul oniric pînă azi", mai este o alternativă la postmodernism, la acel postmodernism al spiritului ludic şi ironic, volumul de faţă oferă toate datele pentru o viitoare astfel de analiză.
Vasile Baghiu porneşte ofensiva împotriva trendului dominant nouăzecist dintr-o poziţie voit marginală (deşi, după cum remarcă şi Nicolae Ţone în prefaţă, se poate vorbi de un "triunghi al marii poezii a morţii în cadrul Generaţiei Nouăzeci, reprezentat de Cristian Popescu, Ioan Es. Pop şi Vasile Baghiu"). Maniera alternativă presupune în primul rînd o "artă poetică structurantă care însoţeşte ca glossă critică trupul astral al poemului" (Nicolae Coande, în postfaţa volumului). Constituit din perspectiva "altcuiva", poemul îşi aproprie spaţii geografice şi temporale străine fără ca exotismul să dilueze tensiunea pe care o aduc boala şi moartea.
Discursul poetic, din perspectiva "acelui cetăţean universal (...) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există", glisează între spaţiul marcat de boală al sanatoriului şi rătăcirea prin oraşele şi timpurile lumii, discret livrescă, aşa cum este şi personajul ei, Himerus Alter. "Mă trezesc cu mîna amorţită şi mi se face teamă,/ Tremur ca-ntotdeauna, deschid fereastra, acelaşi sentiment greoi/ Din verile toride, închis în mine însumi, ursuz,/ La Cairo, printre cămile şi automobile de-a valma./ Trăiam sastisit, îngrămădit de tristeţe, cînd ploaia venea,/ La Petersburg, prin iulie, cînd toţi plecau în Crimeea şi pe la ţară./ Astăzi, prin oraşe, te sufocă turma dezlănţuită a maşinilor./ La sanatoriu îmi ţiuiau urechile de linişte...".
Lumea sanatoriului (şi a spitalelor) aduce în pagină bolile "nesfîrşite şi voluptoase", iar moartea îşi trimite semnele, "familiară ca un guturai", chiar dacă "discretă ca un parfum păstrat în sticluţe de mărimea unei unghii". De aceea multe din evadările din spital au o uşoară temperatură, ca de febră: "îmi intrase în cap că aş putea trece fără să fiu sprijinit/ în partea cealaltă a pavilioanelor,/ Ca să-i dăruiesc Elmei un buchet de streptomicină/ Păstrat de mine anume pentru ea...", "mă-nvîrt pe malurile mîloase ale Mareotisului,/ Uimit de anemonele strălucitoare,/ Uimit de tavanul care-mi opreşte urcuşul spre cer,/ în sporovăiala surorilor celeste/ Care coboară în stoluri albe spre farmacie, pentru aprovizionare".
În numele "pozitivismului liric" ("se cuvine să redăm poeziei misterul prin filiera scientistă"), termeni strict medicali sau din fizică invadează spaţiul poeziei. Folosirea lor nu îi dăunează, ba dimpotrivă, resuscită, într-o blîndă ironie, temele tocite: "Sufletul meu pierde teren, în faţa ta pe zi ce trece,/ Sufletul meu rugineşte, se pierde-n aer deflogisticat,/ Nevăzut şi sofisticat", "Legaţi pentru vecie între noi eram, ca radius şi ulna,/ Ca o sulfamidă cu hemoglobina în methemoglobină, un şuvoi de eritropoetină/ Pentru celula medulară primitivă şi captivă,/ în pragul libertăţii tropăind ca un popor suferind,/ Oprimat şi de cer uitat,/ Aşa treceam prin timp, zîmbind, ţinîndu-ne de mînă, aerieni ca în Chagall,/ Spre-al morţii bal triumfal".
În ciuda programului şi a tonului general grav al poeziei sale, Vasile Baghiu ştie să găsească loc pentru ludic şi ironie, nu atît în rimele interne sau interludiile ritmate din poeziile discursive, destul de puţin inspirate, cît în secvenţe de tipul: "A-nverzit peste tot. Risipiri, nădejdi,/ conştiinţa retrasă într-un colţ umed,/ o nebunie şi-o învălmăşeală/ şi-o grohăială de porci prin mărgăritare,/ şi pe deasupra o mulţime de ferestre deschise/ în această primăvară buimacă, da."
Jocurile de cuvinte (fie ele şi termeni foarte specializaţi, în cîteva poezii), ironia, telescopările, livrescul, pretenţiile la auctorialitate ale personajului, toate caracteristici însuşite de postmodernism, sînt grefate pe un spaţiu al bolii şi al morţii în care iluzia şi utopia pot exista, de exemplu în "farmecul special al tuberculoşilor cu ochelari,/ Sensibili şi poeţi aşa nu ştiu cum, visători, tuşind discret în batiste şi suferind". „
(în România literară, nr. 15/ 2002, despre volumul Fantoma sanatoriului)

Cristian Livescu:
Himerus Globe-Alter, un cetăţean universal al zilelor noastre
„Himerus Alter devine un erou de poezie, dar nu unul oarecare şi nicidecum în maniera unor Frank O’Hara, cu al său hippy-vagabond, umblând prin oraşele Americii în căutarea de nebuni pitoreşti, John Berryman, cu un personaj Henry, bufon tragic, sau Mircea Ivănescu, creatorul lui mopete, provincialul taclalist şi tavernos sedus de propria precaritate, preluând masca şi silueta încovoiată a lui Bacovia; nu; el este iniţiatorul şi locuitorul unei realităţi paralele; are oroare de ficţiune, mizând – precum actorii puşi în roluri preluate din cotidianul imediat – pe simularea celui „naturalizat” într-un loc anume; cultivă cu virtuozitate „minciuna” de a fi fost aiurea, de a fi văzut cu ochii lui, de a fi intervenit chiar în miezul unei situaţii... La un moment dat – şi aici intervine marea năzdrăvănie a lui Baghiu – autorul devine apartenent arenei operei, produs clonativ al acesteia, şi deci în afara oricărei corespondenţe sau descendenţe cu cel care îl găzduieşte fizic. Detaşarea este atât de tranşantă, „aroganţa meditativă” e atît de bine trucată, încât nu mai ştii cine este „autorul” şi cine este „personajul”, voci aflate în conflict chiar, prin unele pasaje. În această ipostaziere absolută, magică – dacă o pot numi astfel – Baghiu vede „o şansă de a ne înfrînge complexele de scriitori ai Estului”. Şi-a susţinut teza şi la o reuniune a PEN Clubului, desfăşurată la Iaşi, în 2002, în faţa unei săli cu scriitori care priveau cu îngrijorare viitorul literaturii. Să fie Himerus Alter soluţia? În timp ce autorii de azi vîntură lumea ca să scrie despre ceea ce văd, Vasile Baghiu (...) vrea să scrie despre ceea ce nu a văzut şi nu a trăit, punând la cale lichidarea himerizantă a autorului şi ipostazierea sa într-un soi de spirit cutezător şi divagant, inventându-se pe sine şi inventând imaginea în care se mişcă şi aruncă rotocoale de angoase.”
(în Convorbiri literare, septembrie 2003, despre volumul Himerus alter în Rheinland)

Al. Cistelecan
Tratamentul himerist al cotidianului
            Vasile Baghiu are stofă de protagonist. Nu numai ca poet, dar şi – de nu mai ales – ca poetician. Mai acum cinci ani el a pus la cale o insurecţie programatică, publicînd în România literară un prim manifest al himerismului.
Dosarul acestei bătălii programatice, cuprinzînd precizările ulterioare şi ecourile stîrnite, e reprodus în Fantoma sanatoriului, un fel de antologie “completă” apărută la Editura Vinea în urmă cu doi ani. Din nefericire, Vasile Baghiu şi-a pornit insurecţia din cea mai lipsită de şansă condiţie: şi singur şi provincial. Un handicap mai grav decît celălalt, deşi oricare din ele ar fi fost suficient pentru a garanta un eşec. Şi fără ciraci, şi fără aparat publicitar, himerismul era gata menit sertarului de curiozităţi cu unică folosinţă. Fie că e vorba de o proclamaţie rezervată unui “curent de buzunar”, cum zice Constantin Abăluţă, fie că e “ultimul mare manifest literar al sfîrşitului de secol”, cum zice Mircea A. Diaconu, himerismul n-a făcut, pînă acum, altă carieră în afara celei desfăşurate în cele cinci volume ale lui Baghiu însuşi. Ceea ce nu e, totuşi, puţin lucru, cu toate că poetul e iremediabil decepţionat de ireceptivitatea cu care a fost tratat. Asta în ciuda faptului că dosarul critic ataşat Fantomei… abundă în atenţie şi chiar în vorbe bune ori baremi comprehensive.
            Peste toate mai vine, ca o circumstanţă marginalizantă în plus, şi faptul că propunerea lui Baghiu a căzut în plină febră milenaristă a proclamaţiilor şi decretelor de grup. Necum să se întîlnească cu o “oboseală tematică şi formală” în care s-ar fi zbătut fără sorţi de ieşire poezia română, himerismul s-a întîlnit, în acest punct, mai degrabă cu o efervescenţă. Iritarea poetului, psihologic de înţeles, estetic devine cel puţin excesivă, iar acuzele lui de “laşitate şi invidie în faţa noutăţii”, “de micime morală şi intelectuală”, adresate “scriitorilor români” en gros, trebuie luate cu înţelegere şi umor (oricît acesta din urmă l-ar scoate din sărite). Fireşte că nu există nici un complot contra lui Baghiu şi nici contra himerismului. (Altul decît cel care derivă din însăşi condiţia lui de marginal şi solitar). În plus, Vasile Baghiu nu numai că loveşte fără nuanţă – ceea ce e, desigur, în logica proclamaţiei – , dar nimereşte alături de punctele nevralgice pe care crede că le ostracizează. Acuzîndu-şi generaţia de frivolitate, de “transformarea parodiei şi ironiei în stindarde” exclusive, el uită că această frivolitate nu e una fără aparat dramatic şi nici una care să nu fie o formă a exasperării. Ba chiar o formă “a înstrăinării ontologice” pe care el însuşi o propune. În loc să ia această percepţie agonizantă a condiţiei ca pe un triumf, fie el şi ilicit, al himerismului, scoţînd la iveală imperialismul clandestin al conceptului, el se înverşunează în apostrofe necuvenite, pe care pe bună dreptate colegii lui de serie nu le-au luat în serios ca mustrări. Şi asta anume pentru că nu le lipsea acel fond compasional reclamat ca primă urgenţă de Vasile Baghiu. Aparenţele “caragialiene” abia maschează, de fapt, un fond patetic, din care Baghiu şi-ar fi putut construi un punct de acord. Iar unele ieşiri în vanitate dau, fireşte, de-a dreptul în gafă. Cînd strigă că “am reuşit să impun tema sanatoriului în poezia română”, Vasile Baghiu nu numai că trece peste atîţia ftizici şi peste Camil Baltazar, de pildă, dar îl ignoră şi pe colegul lui de leat Lucian Vasilescu, care tot din metafora sanatoriului ca dimensiune infrapoetică îşi scoate efectele. (Se-nţelege, desigur, că e cu totul altceva: la Vasile Baghiu e vorba de o ontologie, la Lucian Vasilescu de o omologie). Pe scurt, tactica, nu ideea strategică a himerismului, a fost greşită. Dar tactica se mai poate schimba.
            Cu atît mai mult folos cu cît exigenţelor de gravitate, de compasiune şi de coparticipare la suferinţă ale lui Vasile Baghiu esteticienii le dau dinainte dreptate şi cîştig de cauză. Nu ne-a spus oare însuşi Tudor Vianu că “numai prezenţa unui subton dureros conferă unei opere de artă viaţă” şi că o “operă rezolvată numai în elemente plăcute nu coboară mai adînc în sufletul nostru”, fiind “o sfidare adresată tragicului imanent al soartei omeneşti”? Iar dacă aşa o fi, Vasile Baghiu are toate temeiurile să persiste pe propria linie şi să nu se neliniştească de audienţa conceptului director. Sînt şi poetici care triumfă graţie poeziei, nu numai poetici care triumfă graţie aclamaţiei de consens. La urma urmei, un poet poate fi mai important decît un ideolog. (Deşi eu n-aş da pierdută nici bătălia “conceptuală”, programatică a lui Vasile Baghiu).
            Himerus Alter în Rheinland  (Bucureşti, Editura Vinea, 2003) e un jurnal de bord şi el răspunde acum în literă principiului “călătoriei” din cele patru care susţin himerismul (alături de “transfigurare”, “boală” şi “ştiinţă”). Nu mai e vorba de călătorii de identificare livrescă, ci chiar de una efectivă, pusă sub controlul notaţiei. Dar în himerism călătoria trebuie să fie iniţiere, iar drumeţul, chiar dacă nu ţine de şcoala suprealismului, trebuie să fie, cît de cît, “incendiar”. Iar notaţiile, după recomandările lui Camil Petrescu, reprezintă doar un “memento necesar al realului”, mînat apoi în transfigurare. Transfigurarea nu vine însă la Vasile Baghiu de la maşinăriile imaginative, ci de la intensitatea consemnării; şi nici nu drept de la aceasta, ci de la insinuanţa unei nelinişti, de la discreţia unei inefabile. Jurnalul zilei e doar un cadru de evenimente exterioare ce se converteşte într-o presimţire abia desenată. Iar pe liniile nete ale notaţiei survine mereu sentimentul unui limbaj încărcat de suferinţă; nu cu alt sentiment al limbajului poetic decît cel blagian lucrează şi Vasile Baghiu; şi pentru el cuvintele sînt doar lacrimi interzise, “neplînse”, puse însă acum într-un context fizic, nu metafizic: “Mişcarea sufletească/ pornită într-o seară cu plimbări în Düren,/ în pieţele unde mici trupe muzicale se iau la întrecere,/ are un înţeles în ceea ce încă poate fi înţeles.// Eu înţeleg că lacrimile neplînse/ se pot converti într-un text scurt de poezie/ sau chiar şi numai într-un gest/ pe care un bun psiholog ştie să-l descifreze//…// Clopotele bisericii Sankt Josef/ se revarsă peste cina lirică de pe terasă,/ unde flacăra unei lumînări/ pîlpîie încă în vîntul subţire al serii” (Lumea e fericită şi se distrează pe seama muzicii). Dar acest limbaj compasional nu mai lucrează ca un operator cathartic iar mistica poeziei e dublată de un sentiment de ostatic al clişeului: “…// În sufletul meu e un spectacol de repetiţii/ unde toată lumea citeşte rolul de pe hîrtie,/ iar dacă am un pic de suflet/ e pentru că îmi lipseşte/ talentul de a fi în propria mea favoare.//…// Poezia mi-a fost aliată/ şi iată-mă acum învins de mine însumi/ în aşa fel încît să  nu mai îndrăznesc vreodată/ să schiţez măcar un gest/ şi nici să spun vreun cuvînt” (Sufletul meu e un spectacol de repetiţii). Literatura clişeizează, şi pentru Vasile Baghiu, existenţa, îi acoperă repertoriul de autenticităţi şi, implicit, o marginalizează: “Repet pe diferite tonuri că te iubesc/ şi dacă se aude fie şi numai un semiton fals/ e pentru că literatura şi filmele/ lasă prea puţin între noi să sune adevărat” (Ca o replică din literatură). Problemele acestei poetici compasionale abia de încep, de fapt, deşi Vasile Baghiu şi-a încheiat tetralogia. Cum va participa el la suferinţă şi la utopie cu un limbaj care-l dezice?
            Nici volumele de dinainte n-au trăit chiar din entuziasmul încrederii comunicative. Dar “înstrăinarea ontologică” nu era ameninţată chiar atît de grav de alienarea comunicativă. Ea păstra, în jocurile ei heteronimice, un sens euforic, empatic. Vasile Baghiu şi-a închis însă porţile prin acest sentiment de entropie a limbajului. El trebuie să vindece bolile lumii cu un limbaj el însuşi bolnav şi spitalizat în clişee. Abia acum poetul e cu adevărat prins în laţ. Dar după probele de pînă acum, se poate merge pe încredere.
(în volumul "Al doilea top", Ed. Aula, 2004)


Dan Bogdan Hanu
Hinterlandul poeziei
Vasile Baghiu reprezintă un caz al nouăzecismului bine temperat, respectabil, care primeşte abia după mai bine de trei ani botezul mării timpurilor douămiiste. O face prin volumul Himerus Alter în Rheinland (Editura Vinea, Bucuresti, 2003), rezultat al unei călătorii (în Germania) prevăzute cu bursă. O revenire, într-un fel aşteptată, după cinci ani[1], între două coperţi. Vasile Baghiu, cel din noul volum, pare să fi avut nevoie de această călătorie pentru a lua distanţa necesară intrării într-o altă etapă, pentru a-şi clarifica raporturile cu poezia şi poziţia faţă de ea. Dacă pe parcursul a patru volume autorul s-a arătat preocupat de poezia în sine, acum el pare atras să-i dezvăluie mecanismele şi să exploreze coloniile temporal-existenţiale care o alimentează şi îi asigură continuitatea. Senzaţia de ansamblu este – cu o expresie care a făcut carieră – că întotdeauna ceva se pierde atunci când altceva se cîştigă. Şi invers.
Discursul lui Baghiu apare oarecum descărnat şi exanguu, traversat însă de lumina unei reflexivităţi imponderabile, venită din zona tranzienţei asumate, placate pe virtualitatea intricată pînă în cele mai obscure măruntaie ale cotidianului. Coordonatele acestui tip discursiv nu sunt niciodată precise, ele se găsesc într-o perpetuă disoluţie şi regenerare deopotrivă, sunt eratice, „pentru că tot ce trăiesc astăzi/ e deja un pic mai înainte”, iar în această „nouă lume/ (…) care se pregăteste/ să ne cuprindă pe toti,/ chiar si pe cei de modă veche”, unde suntem anunţaţi la tot pasul că izolarea şi dificultăţile de comunicare mai ţin doar de perspectivele muzeale, un sentiment de contrarietate îl fixează într-un fel de utopie mobilă pe acela care caută să aducă „un spor de poezie/ unei vieti călăuzite de proză”. Sub crusta seriozitătii şi gravităţii de fond, semne recognoscibile şi simptomatice în poetica lui Baghiu şi care deţin pe mai departe pârghiile textului, ca şi majoritatea acţiunilor sale, se pot distinge irizaţiile şi străfulgerările ironiei, nu odată amară, neajunsă încă o instanţă procedurală, dar devenită un instrument nelipsit din trusa poetului vagant (“un bagaj-călător/ pe care nimeni nu-l revendică”): „Ieri, cînd suedezul din Friezen-plaz din Köln/ mi-a dăruit o hartă ca să găsesc mai uşor ceea ce caut/ am avut senzatia că-mi zîmbeşte, dar nu mie,/ ci unuia care era în spatele meu/ şi mă tot trăgea de haină ca un copil/ să mergem odată mai repede” sau „apoi te retragi cu zâmbetul pe chip,/ printre numeroasele indicatoare de preţuri,/ unde un simbol nou,/ un E cu două linii la mijloc,/ încearcă să se impună,/ ca un tînăr scriitor debutant/ care vrea să-şi vadă numele peste tot”.
Faţă de celelalte volume, deşi fiinţa este privită mai explicit, deşi distanţa faţă de articulaţiile ei s-a micşorat, ea şi-a diminuat greutatea specifică (semn al concesiei făcute jocului de înseminări si diseminări postmoderne?) şi este acum mai transparentă, mai predispusă spre compromisul de a se amesteca necondiţionat, atentă totuşi la efectul de recul faţă de mai marile şi mai micile tendinţe de civilizare, deschise succesiv, telescopic, asemenea unui şir de ferestre, dintr-una în alta, amânând la nesfârşit impactul cu imaginea revelatorie. Notarea evenimentului nu întîrzie aproape niciodată asupra elementului spectacular, endemic, cromatica de moment este imediat transgresată, se reţine în schimb ceea ce confirmă şi chiar regenerează un anumit grund, incert dar peren, al existentului, un background a cărui descifrare, dincolo de evidenta şi lipsa programatică de ambiguitate semantică, se opreşte întotdeauna foarte aproape de avanposturile indicibilului. Indicibilul este, în ultimă instanţă, chiar motorul şi referentul acestor poeme, simplul eveniment este doar configuraţia sa ocazională, stratul după care, odată îndepărtat, nu se găseşte nici un corelativ obiectiv, ci un turbion, un loc al convergenţei şi absorbţiei tuturor experienţelor şi categoriilor cărora, astfel, le expiră puterea de semnificare: „trecînd pe Antwerpenerstrasse/ am zărit pe o poartă deschisă în zid curtea unei scoli./ (…)// N-am stat prea mult,/ pentru că aveam un fel de presimţire/ a ceva ce nu pot spune precis/ (…)// (…) era clasicul mod de a evita nişte lacrimi/ de care nimeni nu vrea să ştie nimic”. Bătaia în retragere este elocventă pentru… limitele interpretării, poetică, critică sau de orice fel ar fi ea.
Survolul exasperărilor de altădată, dublate de adoptarea spaţiului identitar incert, difuz, ramificat, demontabil si reasamblabil, cuantificabil în poveşti care nu ne mai aparţin, dar în care locuim totuşi şi cărora le cedăm drepturile de a ne reprezenta, îl aduc pe poet si în ipostaza revizitărilor: „Într-un timp am scris poezii/ despre partea tristă a lucrurilor,/ Acum partea asta tristă/ devine importantă în ceea ce nu-mi mai aparţine”. Această detaşare de neoformaţie (ori postformală?) a noului Baghiu faţă de vechiul Baghiu, pe care o putem suspecta ca fiind o uşoară deviere de la rigorile himeriste, permite în schimb o elevare de cîteva grade pe scara rafinamentului, nu neapărat sintactic, la nivelul expresiei, cât mai degrabă semantic. Parafrazându-l pe poet, aş spune, „poetic vorbind”, că felul în care s-a îndepărtat de sine şi a rezolvat această distanţă, i-a fost favorabil.
„Poetic vorbind lucrurile sunt mereu în favoarea noastră”,  scrie Vasile Baghiu, într-un elan metapoetic creator de breşe în existenţialismul estompat al discursului, fapt ce se vrea un enunţ universal valabil pentru orice poetică. Critic privind, poemele – afiliate, când mai central, când mai periferic, acelui tip incipient de postmodernism, clasicizat deja – pot oferi surpriza, degrabă convertită în normalitate, de a fi abordabile aproape strict literal, rezultat al adiţionării fişelor sau doar extraselor unor stări care devin astfel vizibile precum vârfurile iceberg-urilor. Fără să mai suporte presiunea difuză sau concentrată a unui timp explicit, poezia lui Vasile Baghiu vădeşte asimilarea experienţei specifice sentimentului unui timp cultural asumat, pliat pe armonicile memoriei şi conştiinţei, sentiment pe care cel ajuns în faza deltaică a cursului istoriei, nu-l mai poate struni sau evita, dar îl poate rata. Discursul mai simplificat şi mai apropiat de sensul esenţial al duratei este jalonat de referiri/ reveniri la acest trecut nedefinit („palpită în mine ceva de demult”), care însă nu consemnează presiunea asupra prezentului, ci doar semnalează continuitatea şi consubstanţialitatea fragmentelor temporale, ca şi estomparea coinjuncturalului, înregistrată de pe poziţiile individualităţii evocat(oar)e: „iar clipa de azi nu-i doar clipa de azi,/ e poate ceva mai mult sau mai puţin,/ sau doar un mesaj din viitor/ pentru zilele de demult” sau „Eu trăiesc într-un secol al meu,/ trecut mai departe/ din vorbă în vorbă,/ înainte,/ unde vin nişte mesaje din viitor/ pentru anii care-au fost”. Noile poeme conturează astfel un spaţiu unde se execută looping-uri temporale, din care nu se ştie cum iese poetul, poezia însă rămîne teafără. „Realist vorbind”, Seneca spunea: „Ceea ce a fost istorie devine poezie” ori asta nu înseamnă că fiecare eveniment al istoriei sublimează, după o vreme, într-un număr de consecinţe faste. Istoria interioară, mai puţin apocrifă, graţie tocmai subiectivităţii şi mizelor ei, pare să suporte mai firesc rigorile circumstanţialului, fragilului silogism.
În noile poeme ale lui Vasile Baghiu, textul urmăreşte discret şi atent balansul neliniştit al fiinţei, însoţită de alaiul micilor ritualuri, în momentele decolării spre o alteritate multiplă, spre „povestea plină de infinite nuanţe/ a lumii”. Asta presupune şi analiza spectrală a recuzitei de convenţii şi caracteristici care alcătuiesc personalitatea. Mecanismul formării nuanţelor şi întrepătrunderii lor în zone de umbră, penumbră sau luminozitate, este un bun prilej de a constata care dintre vechile certitudini au avansat la poziţia de incertitudine. Maniera silenţioasă, ceremonioasă şi împînzind aparent impersonal, slab, devitalizat, perspectiva, aminteşte de mărcile poietic-textualizante ale lui Mircea Ivănescu, Vasile Baghiu evită încă tentaţiile livrescului sau, pur şi simplu, refuză să cedeze avansurilor acestuia: „Nu numai ceea ce mi s-ar părea şi mie prea greu,/ să râd cu toată faţa/ ca în panoul de reclamă pe care-l văd chiar acum prin/ geamul aerogării,/ nu numai asta sau altceva ce-ar fi poate mai crud sufleteşte,/ (…)/ puterea de a scoate un oftat deopotrivă discret şi adânc/ de undeva de unde nimeni nu poate ajunge”. Accentuarea predilectă a acestui tip de fizionomie retrasă – nu şi abstrasă – a existentului, acompaniază discret, însă ferm, proiecţia în acea alteritate de care aminteam, conturată firesc, fără rupturi ori sincope, contiguă parcă, plămădită din substanţa mereu aceleiaşi aşteptări, consacrată deja ca liant al destinului: „Mă prefac doar destul de bine/ că sunt acasă cu mine însumi şi discut,/ dar sunt de fapt departe şi nu cu mine însumi,/ cum cred că deja se vede,/ aşa cum pe faţa unei tinere femei/ se vede binişor o sarcină într-o lună înaintată”. Textura acestor poeme este mai detensionată, aprehensiunea, de o factură aparte, i-aş spune cordială, nu mai survine ca marcă a scriiturii, apare însă ca umbră a sa şi totusi, persistă la final impresia că tot vechiul Baghiu orchestrează şi acest volum: „Va rămîne din trecut mereu o fărîmă/ numai potrivită de studiat meticulos în laboratoare,/ un oftat despre care nu stii de unde vine,/ dacă din afară,/ (…)/ sau dinăuntru, unde ai rămas doar tu/ întîrziind premeditat să ieşi, cum plănuiseşi,/ ca să uiţi pentru o vreme (…)/ ani de demult încărcaţi de aceste zile de azi/ ca nişte tinere ramuri de pin/ aplecate în jos de prima zăpadă”. Aşa că nu pot fi deloc mirat să constat că acest volum este un fel de „vorbit pe la spate de bine”, cu care noul Baghiu îl gratulează pe acela care în urmă cu cinci ani îsi făcea publică „Maniera”.
Că noul Baghiu a învăţat să privească soft, dar simte şi rezolvă la fel de hard, intră în perimetrul evidenţei. „Toată povestea asta complicată cu poezia/ ţine de stilul de viaţă” este porumbelul providenţial, ieşit din pana poetului. Simplu şi clar. De ce oare atât de mulţi poeţi şi critici ignoră un criteriu pe cât de natural pe atât de capital, amestecând borcane cu conţinuturi diferite, este de neînţeles. Mai degrabă de la un anumit punct încolo, decât până la un anumit punct.
Interesant mi se pare faptul că aceste poeme se dezvoltă pe un substrat teoretizant, meta…, şi că au o dimensiune eseistică benefică şi reconfortantă care, departe de a constitui un balast, situează poemele din acest volum aproape de tonalitatea poeziei germanului Nicolas Born. Este această poetică un fel clandestin de a sesiza existenţa ca totalizare a unor mereu reluate eforturi de dedublare şi de intrare, totodată, în rezonanţă cu realitatea. O existenţă care face efortul de a fi parte a realităţii, de a-şi menţine sensul substanţial (nu numai) în imediat, de a adera la concret şi de a nu funcţiona doar ca resort poetic. Existenţă de „cerşetor isteţ care pândeşte ocaziile”.
Himerismul, în înţelesul care i-a fost iniţial atribuit, pare să-şi fi pierdut obiectul, dar nu şi capul, nu şi obiceiurile, întrucât nu mai serveşte la decolarea din locaţiile realităţii, la dislocarea şi disocierea de matricile acesteia.
Himerismul reprezintă acum încercarea de a reface priza cu realitatea, întoarcerea la ea şi regăsirea ei: „trec (…) prin fumul unei libertăţi ce nu are limite,/ prin distrata vârstă a reperelor sigure,/ unde tot ce părea sigur dispare/ fără să poată fi înlocuit de nimic”.
Deloc întîmplător, volumul se încheie cu un poem-avertisment, un fel de corolar, nu neapărat al succesiunii textelor sau al acestor timpuri: „Suntem vii, dar viaţa noastră/ urmează un cod secret al morţii/ care se dovedeşte până la urmă foarte accesibil”. Din ce în ce mai accesibil şi tot mai devreme, as adăuga.
(în Convorbiri Literare, iunie 2004, despre Himerus Alter în Rheinland)


Constantin Abăluţă
Himerismul, un manifest incitant
„Încerc un sentiment de ubicuitate de fiecare dată când citesc poeme de Vasile Baghiu, unul dintre numele de marcă al ultimului val poetic românesc. Plenaritatea acestui sentiment (l-am numit de ubicuitate în lipsa unui alt cuvânt mai apt a exprima starea disolutiv-focalizantă ce-i impregnează versurile) provine din despletirea obsesiilor sale capitale: boala şi moartea, obsesii ce anesteziază temporalitatea pulverizând-o în mii de proiecţii punctual-imaginare. Poetul se destăinuie într-un mod aluziv, inventează în pragul subliminalului o realitate neconstituită şi neconstituibilă niciunde în altă parte decât în acel şir de cuvinte ce girează minciuna estetică de tip pessoan.
Senzaţionismul lui Pessoa şi himerismul lui Baghiu sunt manifeste comunicante. Ele certifică în forme asemănătoare puterea cuvântului de a crea lumi credibile, mosntruos ecorşate la geniul lusitan, şi languros suferinde la in-fidelul său emul. (...)
Baghiu reuşeşte să sugereze freamătul unor existenţe paralele ori înlocuitoare, întrebuinţând pentru asta procedeul cel mai simplu: divagaţia melancolică. Îşi refuză atât erudiţia cât şi reflecţia filozofică, punând accentul pe trăit. Ipostaza lui preferată este aceea a bolnavului ce, într-un areal tot mai restrâns, găseşte că trăirea cea mai trainică este himerizarea existentului...”
(în România literară, nr. 23-24, 1998, reacţie la apariţia Primului manifest al himerismului)
Paradigma Baghiu
Autor a patru volume şi al unui manifest (Himerismul), Vasile Baghiu se desparte de generaţia sa propunînd ferm o altă paradigmă literară. Reinventînd biografia trucată (în tradiţie pessoană), asumîndu-şi digresiuni în derizoriu şi imposibil (pe urmele angoasei beckettiene), autorul le adaugă căldura unei voci obosite, acel ton crepuscular în care lucrurile lumii şi senzaţiile subiective fuzionează într-un tot muribund.
Esenţiala colecţie de poezie a editurii Pontica îi publică volumul Maniera; cele douăsprezece lungi poeme, trepte ale însingurării, debusolării şi iniţierii în moarte, sunt uimitor de simple şi fireşti, ca o mărturisire făcută unui prieten, la ceas de cumpănă: poezie printr-un har interior, nu prin afişate semnale retorice. De aceea (auto)ironia este totdeauna, la acest autor, mai apropiată de înţelepciune decît de joc şi lejeritatea discursului ascunde pudoarea de a nu deveni pedant şi înfumurat: „Mai greu e că n-aş şti unde să fug, / Pentru că toţi, după atîta vreme, îşi vor fi făcut o situaţie / Şi eu ştiu cum e cînd viaţa face din tine o persoană respectabilă, / Cînd devii un tip ce nu se lasă intimidat / de soneria de la uşă sau de tricourile scrise / Cu multe vorbe de neînţeles”. Inadaptat dar nu ursuz, ba dimpotrivă, amator de largi peripluri prin periferiile fiinţei, acolo unde realul clocoteşte de-o viaţă himerică (frate bun al lui Blecher), Baghiu vrea să spună că boala prelungită este datul nostru, al celor sensibili, al artiştilor. „Sunt încă legat sentimental de-o pungă pentru perfuzii, / De noptiera cu sertarul plin de mere şi resturi de pîine uscată. / Încă nu-s mort, îmi duc singur bagajele / Printre palmieri prăfuiţi, la hotelul Cecil, în Alexandria, / Hotărît să scriu măcar două pagini de cum voi ajunge în cameră / (...) Uimit de anemonele strălucitoare, / Uimit de tavanul care-mi opreşte urcuşul spre cer, / În sporovăiala surorilor celeste / Care coboară în stoluri albe spre farmacie, pentru aprovizionare”.
Poemele autorului, ca şi textele lui teoretice, ascund o aceeaşi rîvnă centripetă. Între notaţia de jurnal şi imaginea artistică nu există diferenţă, bio-ficţiunea curge unitară mai departe („ ...nu scriu, ci respir / Cu dragoste şi căldură, mai mult pentru efectul artistic / De pliere şi expansiune a aparatului ce-nlocuieşte plămînii”), cinismul unei morţi mereu anunţate este îndulcit astfel de perspectiva elementelor vitale continuînd înde ele („Mi-e de ajuns, vreau să spun, dacă aud oxigenul forfotind în borcan”).
Între oxigen şi extincţie, poezia lui Vasile Baghiu este ca un pacient din pavilionul incurabililor urmărind cu egală apatie euforică picăturile perfuziei cum îi alunecă în trup şi cuvintele spovedaniilor sale cum pleacă în lume: viziune liniştită, prefiguratoare, cathartică.
(în "Ziarul de duminică" - supliment al "Ziarului Financiar", 30 martie 2001,  despre volumul Maniera)
Sanatoriul universal
Vasile Baghiu este unul dintre cei mai importanţi poeţi români. Pentru că a creat un spaţiu inconfundabil în care realul şi imaginarul capătă omogenitate, unitate şi credibilitate.  Pentru că toate gesturile sale au coeziune lăuntrică. Iar anvergura demersului existenţial nu e clădită pe treptele şubrede ale scriiturii savante, aşa-zis subtile, ci pe sinceritatea mărturisirilor dezlînate, întretăiate, pe schimbul de umori al unui peregrin ambiguu, ubicuu, dezabuzat şi îndatoritor, fervent al bovarismelor, dar năclăit pînă la ultima sa fibră în viaţa naturală, cotidiană şi în moartea pestriţă a oamenilor umili, suferinzi. Boarea de umanism degajată de aceste versuri prozaice, de aceste poeme lungi şi fără capăt aminteşte textele vibrante ale marilor poeţi călători, de la Whitman pînă la Valéry Larbaud şi Blaise Cendrars. Proximităţile lumii sale imaginare şi a sofisticatelor transferuri energetice heteronimice nu sunt nici ele mai puţin ilustre: Blecher şi Pessoa se simt bine în sufletul lui Baghiu aşa cum s-ar simţi o piatră albă în interiorul unei pietre negre. Ca şi la Cezar Ivănescu, viaţa şi moartea curg împreună în poemele lui Baghiu. Numai că la Baghiu ele nu sunt aureolate metafizic de nici o turnură de frază ori de idee ci sunt – dacă putem spune aşa – relativizate într-un abur himeric care le face suportabile.
De altfel, la poetul sanatoriului, memoria este ea însăşi un factor egalizator, iar simţurile sporesc confuzia trăirilor. Abulia, stupoarea, divagaţia melancolică, stări ale celor bolnavi dar şi ale celor sănătoşi, închişi în acest spaţiu concentraţionar care este sanatoriul, anulează şocurile şi fac posibilă o desfăşurare încetinită, blîndă, o semi-moarte ori o semi-viaţă. Maladia şi arealul limitat, parcă redus la scară, creează iluzia unui purgatoriu, unde totul e privit cu îngăduinţă. Aici chiar faptele crude, crunte, prin forţa lucrurilor atît de des întîlnite, îşi pierd din gravitate căci n-au cum fi raportate la întreg, ci doar la biete fragmente-surogat. Serenitatea-tip e sentimentul indus şi, din acest punct de vedere, ca şi Ciuma lui Camus, Sanatoriul lui Baghiu nu are cum scăpa de conotaţii politice, e drept, moderate căci ele se referă mai mult la „nebunia lumii” decît la sistemul vreunei ţări anume. „E-o lume de necontenite brutalităţi, / Prin care întîlnim convalescenţi fugari, în marginea pădurilor, / Cu halatele lor cenuşii, şi auzim temutele accese de tuse, / Şi ocrotim în inimă aşteptarea primăverii timide / Pe care-atunci o vedeam tot mai verde cu fiecare zi / Prin parbrizul autobuzului ce gîfîia la serpentine. / E trist că am uitat cîteva locuri unde mă retrăgeam să plîng, / E tristă alergarea înnebunită a secolelor în care-am fost prins, / Fără puteri, mai slab ca oricînd, pătîndu-mă de supă. / Poate va veni şi ziua pe care-o tot aştept cu un fel de demnitate / Ridicolă, ziua sordidă, asemenea apucăturilor mele morbide.” (Fantoma sanatoriului) Sfîşierea tăcută din inima omului singur, a celui opresat, a celui nefericit, aşteptarea a ceva nedefinit care ar putea schimba cursul lucrurilor sunt magistral surprinse în pîlpîirea versurilor despletite, în vîrtejul unui text care parcă se scrie singur (iluzie întreţinută cu sagacitate de autor, care numai textualist nu e; iluzie ce-i serveşte la autentificarea produselor imaginare ce împănează, discret, naraţiunea).
Căci autorul impresionantelor ficţiuni biologice şi geografice este un redutabil polemist, persiflînd adesea, mai direct ori mai pe ocolite, incontinenta activitate de transcriere filologico-sterilă a unor contemporani optzecişti. Trăirea doar la nivelul potrivirii vocabulelor îl lasă rece. Nu poţi să ceri unui „indisciplinator de suflete” (aşa îl numea un critic portughez pe Pessoa), unui înverşunat, incurabil hamal al suferinţelor lumii să aprecieze un puzzle rebusistic, fie el cît de reuşit. Sudoarea, mirosul de placentă şi sînge, duhoarea exalată din gîtlejul muribunzilor nu sunt compatibile cu narinele sensibile ale unor critici şi poeţi pentru care inventivitatea ludică înseamnă totul, certificînd magistralitatea scriitoricească.
(în "Ziarul de duminică" - supliment al "Ziarului Financiar", 6 iunie 2003,  despre volumul Fantoma sanatoriului)
Pentru a fi dispus la orice
Recenta carte de versuri a lui Vasile Baghiu  pare a contura o radicalizare a expresiei, o voită sărăcire a vocabularului, o simplificare a formelor paralelă cu o ciudată lentoare a derulării imaginilor. În schimb aburul mărturisirilor, dispoziţia fraternă, într-un cuvînt fluxul umanului este  mult exacerbat  şi nuanţat.  Faza aceasta a poetului aminteşte cumva de schimbarea produsă în lirica lui Voronca odată cu părăsirea ţării şi a iniţialului vehicol lingvistic, mai puţin patosul cu care, prin intermediul limbii franceze, adeptul utopiei comuniste se adresa mulţimilor. Însemnări anodine de călător străin, cugetări în limita evidenţei, ba chiar a truismului şi a dezabuzării melancolice se vor a fi versurile din această carte. O blîndă legănare de stări vagi, de regrete şi de presimţiri neduse pînă la capăt. Nostalgiile cuiva cu identitate variabilă, ba nespus de cooperant cu semenii lui, ba îndepărtat şi transparent ca un curcubeu abia vizibil.
Uneori încărcătura emoţională e atît de rarefiată, lehamitea se generalizează şi tinde într-atît spre cota zero, încît  reperele punctuale ale reportajului (stewardese, reclame imense, băruleţe cu cafea expresso etc.) devin unicele puncte de sprijin înainte de a intra în neant. Însă angoasa poetului se răsuceşte brusc în ea însăşi şi se schimbă la faţă. Avem atunci de-a face cu o lungă şi reverberantă panoramare lăuntrică, exprimată de obicei în modul cel mai simplu, printr-o comparaţie (o, figurile de stil nu-s niciodată vetuste dacă sufletul e genuin!): „Mă prefac doar destul de bine / că sunt acasă cu mine însumi şi discut, / dar sunt de fapt departe şi nu cu mine însumi, / cum cred că deja se vede, / aşa cum pe faţa unei tinere femei / se vede binişor o sarcină într-o lună înaintată” (pag. 9). Graviditatea ascunsă a celui ce este (ori se crede) departe de sine însuşi: iată o ipostază impresionantă a creatorului. Subtilităţile de gîndire poetică ascunse sub banalitatea descrierilor, decorul drastic epurat, dau încă o dată măsura poetului Baghiu. Mişcările secrete de înaintare şi de regresie a maselor textual-vibratile amintesc procedee muzicale electronice, sunete masificate, compactate, dar în acelaşi timp păstrează firescul călduţ al unei strîngeri de mînă, al unei compasiuni încrezătoare.: „E limpede că port un fel de înseninare / nepotrivită cu aceste timpuri, / pe care le simt totuşi evoluînd pozitiv, / mai am un rest de încredere / şi sunt hotărît să-l fac să fie o încredere deplină, / cum ziua aceasta a devenit pînă la urmă o zi adevărată, / dacă am stat şi am aşteptat cuminte, / fără să fac nici măcar o singură figură.” (pp. 9-10).
E vorba de o poezie cuminte, ori chiar de una cuminţită, vor spune cei neatenţi, confundînd cauza cu efectul. Căci firile superficiale, pentru care ludicul, mişcarea  exterioară înseamnă totul, sunt neînstare să observe că profunzimea umanului stă adesea în sărăcia bogată a singurătăţii. Şi cum poate fi exprimat azi – după un secol de experimente  înnoitoare dar şi înrobitoare – un sentiment funciar altfel decît evaziv şi parcimonios? Cum poate fi povestită o călătorie lăuntrică altfel decît prin mărturisiri catifelate, prin aluzii ce trădează umori relativ egale în intensitate, de obicei nici bucurie nici tristeţe, ci doar o abureală plăcută în care te simţi protejat?
Textele lui Baghiu sunt cele ale unui călător, în mare împăcat cu sine şi cu lumea, dar care nu-şi face din asta un titlu de glorie, ci continuă să rămînă într-un semi-anonimat, într-o precaritate în care se simte acasă. Personajul său liric este asemeni pasagerului unui avion ce zboară la joasă înălţime, nepierzînd contactul cu formele pămînteşti (oraşe, cîmpii, dealuri), dar avînd totodată la dispoziţie şi priveliştile cerului: straturile de nori volatili, franjurii difracţiei solare etc.: „Comandantul aeronavei / ne spune că suntem deasupra Germaniei / în timp ce eu încerc să zbor odată cu mine” (p. 14).
Ca şi la Pessoa, tema călătoriei este desprinderea din tine însuţi şi înapoierea la tine însuţi. Voiajul imaginar şi lăuntric e mai real decît cel din realitatea obiectivă. Inversările sufleteşti sunt cele ce guvernează arealul pămîntesc: „Eu sunt un străin / atunci cînd încerc să mă apropii / de ceea ce aş vrea să fiu cel mai mult / şi un om de-al casei / cînd plec departe () De fapt, e timpul să mă ridic / din propria mea greutate sufletească / şi să mă îmbarc / pentru a fi dispus la orice.” (pp. 15-16). Disponibilitatea poetului Vasile Baghiu surprinde întotdeauna căci, orice ar face, în oricîte ipostaze s-ar prezenta, lirismul îl urmează ca un cîine credincios.
(în "Ziarul de duminică" - supliment al "Ziarului Financiar", 27 iunie 2003,  despre volumul Himerus Alter în Rheinland)
Fericirea confuză a celui care a ajuns departe
Marii poeţi merg direct la esenţă. Esenţa este de obicei atinsă prin simplitate şi prin tonul degajat. Simplitatea sperie uneori. Toate aceste aserţiuni se potrivesc lui Baghiu, şi acestei cărţi (Cît de departe am mers – n.n.) în special.
Întrucât poetul face aici un pariu cu sine însuşi: vrea să încerce limitele a ceea ce numim poezie. De fapt, el nu vrea nimic. Aceste teste i se impun, sunt intrinseci evoluţiei sale si evoluţiei poeziei pe meridianele lumii. Şi, în cazul acesta, cuvantul limite e consubstanţial cu acela de orizonturi, asa cum cele doua feţe ale unei medalii. Pivotul volumului e constituit de reflecţiile asupra dihotomiei artă-viaţă, poemele mai mari tinzând spre eseu, iar cele mai mici spre un lirism paradoxal.
Există însă aproape în fiecare bucată un punct de întoarcere neaşteptată, când fraza eseistică face o buclă şi prefigurează un nucleu liric. Poemul ca reflecţie asupra lui însuşi ne aminteşte de Wallace Stevens (din Omul cu ghitara albastră, dar si din alte poeme), doar că la himeristul român tonul este mai cald, mai calin. De altfel, prin unitatea de ton, volumul pare a constitui mai degrabă un singur poem şi “fericirea confuza” este acea stare care-l legitimează, apropiindu-l de euforia potolită a poemelor franceze ale lui Ilarie Voronca: "Sufletul din mine va inflori/ când mă voi intoarce/ cu aceeaşi cursă British Airways,/ într-o zi care va fi pentru mine/ una din primaverile mele personale,/ în care pot inflori discret si adevărat,/ învaluit în fericirea confuză/ de care nu mă pot desparţi niciodată".
La rândul lui discursul e atât de alb, iar comparaţiile atât de elementare şi de aeriene totodată încât senzaţia limită/orizont se impune şi nelinişteşte: "Absenţa ta este o permanentă prezenţă,/ ca şi cum aş fi cu tine, dar singur într-un fel,/ ca în zilele în care ne certam. (...) Absenţa ta mă sprijină de la distanţă,/ aşa cum norii par sa stea/ pe ceva invizibil care-i ţine" (Verdele căprui din ochii tăi e acasă).
Banalitatea şi chiar tautologia sunt valorizate la maximum, după exemplul Pessoa. Pe de altă parte, experienţa haiku-ului japonez este şi ea asimilată şi descrierea umilităţii faptelor zilnice induce un sentiment stenic, o melancolie reţinută. Forţa poemelor lui Baghiu stă în aceea că ne face întradevăr să simţim Gustul Înstrăinarii (în spaţiu şi în timp), tema recurentă în opera sa: "ştiu preţul pâinii, al laptelui,/ am stat mult timp în locuri străine.// De aici chem anii/ care vor sa vină - / slabe ecouri primesc.// La rândul lor, privirile din trecut/ pot răni mai mult decât/ micile ironii de fiecare zi." (Nesfârşitul azi).
In treimea finală a cărţii există un număr de capodopere, viziuni penetrante ale omului părăsit într-un cadru natural care nu-l recunoaşte şi în care nu se recunoaşte : "Am simţit cum timpul meu/ ramâne în urmă,/ undeva pe un trotuar,/ în primăvara/ anilor timpurii/ ai acestui al treilea mileniu,/ într-un spaţiu marginal,/ virtual,/ ca moartea." (Spaţiu virtual). Spaima rece a disipării în mulţime, a pierderii personalităţii este magistral recreată în scurtul poem În mulţime, care s-ar mai putea intitula şi Fotografie cu anonim: "Un bărbat japonez/ făcea poze mulţimii/ sur le Quai de Mont Blanc/ in Geneva.// M-a prins şi pe mine/ cum admiram/ imensa fântână arteziană.// M-am gândit atunci/ pentru o clipă/ că voi rămâne/ într-un album,/ într-o casă din Tokio/ sau din altă parte,/ şi nimeni nu va şti/ cine sunt".
"Mă bucur de viaţă cu multă amărăciune" e perspectiva ilimitată a acestui autor de zile mari. Mioapă în bună măsură, critica literară nu-i poate, vai, surprinde elanul vizionar.
(în "Ziarul de duminică" - supliment al "Ziarului Financiar", 19 decembrie 2008,  despre volumul Cât de departe am mers)

Dan Cristea
“…scrutare lucidă de sine însuşi…”
Într-o poezie de notaţie, directă, lapidară, refuzând tentaţiile prelucrării metaforice sau ale aprofundării psihologice, Vasile Baghiu consemnează cam tot ceea ce s-ar putea consemna într-un jurnal poetic de călătorie: peisaje şi locuri turistice, stări de spirit şi mici evenimente, experienţe şi întâlniri, revelaţii şi regăsiri. Un poem-artă poetică, deloc zgomotos, deschide volumul, afirmând modul cum poetul înţelege să privească atât viaţa şi poezia, cât şi raporturile care se susţin între ele în scriitura poemului:
« Când nu sunt inspirat, trăiesc doar,/ unul din avantajele vieţii/ în comparaţie cu poezia,/ pe care o simt ca pe un partener/ într-o afacere pe care nu o înţeleg prea bine.// Când sunt inspirat,/ asta nu înseamnă neapărat că pot scrie poezie,/ pentru că lucrul acesta simplu şi complicat / pe care îl numim “poezie”/ scapă întotdeauna dorinţei mele patetice/ de a vedea esenţa vieţii.// Esenţa poeziei este viaţa, ştiu,/ dar viaţa nu e în stare să ofere/  un efect poetic de una singură.// Ar fi nevoie de mai mult, sau de mai puţin,/ ceva ce câştigi atunci când pierzi,/ şi numai când eşti la pământ.// Când trăiesc,/ ştiu că poezia este undeva pe aproape,/ încercând din greu să se menţină în viaţă,/ doar pentru mine,/ doar pentru acele zile în care sunt trist şi aproape inspirat,/ în aşa fel încât să pot scrie un vers/ sau măcar să spun nişte cuvinte inteligente.// Viaţa mă inspiră,/ dar poezia nu-mi este de nici un folos la trăit,/ nici în lupta mea de scrie ca şi cum aş trăi/ şi nici în dorinţa de a trăi ca în poeme.// Când încă respir şi sunt chiar conştient de asta,/ ştiu că poezia poate apărea în orice moment,/ şi ştiu că nici o lacrimă nu este de ajuns/ să înlocuiască o pierdere de care sufăr/ în acelaşi fel în care aş simţi o durere necunoscută
care vine dinăuntru,/ unde poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru. »
Ceea ce urmează în volum intră în liniile acestei poetici realiste, frumos formulate, şi care ignoră, în acelaşi timp, faptul că “poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru” doar în insondabilele spaţiului lăuntric. În această tonalitate discretă, cu mare economie de mijloace şi scrutare lucidă de sine însuşi, Vasile Baghiu nu ezită să spună “lucruri simple” din micul univers care îi aparţine, din ceea ce trăieşte şi din ceea ce gândeşte. Plimbările în peisajul străin constituie totodată excursii în sine, căci vedem ceea ce dorim să vedem. Cufundat în viaţă, poetul vrea să se bucure de viaţă. Lumea, cum afirmă, “foşneşte” în propria lui interioritate umană. Poetul ştie astfel să asculte şi să vadă, să se confunde cu “cântecul păsării de afară”, să reverbereze la privelişte ca la o descoperire de sine, să se bucure dând atenţie bucuriilor mărunte ce fac farmecul existenţei: “o ploaie de globule roşii, zglobii/ peste un câmp neted de creier amorţit,/ un pâlc de case cu oameni în ele,/ un ţipăt obişnuit de pasăre,/ în timp ce te gândeşti la tablouri şi poeme,/ expus,/ în mijlocul curentului rafinat de artă contemporană/ amestecat cu viaţa brută”.
Un peisaj marin şi un loc pustiu, printre “bucăţi de lemne şi alge uscate”, îl încredinţează că s-a întâlnit cu poezia; nişte armuri de cavaleri dintr-un muzeu vienez îi atrag atenţia că “viaţa rămâne până la urmă/ cu armura ei invizibilă”; obiceiul de a sta, de a asculta şi de a se gândi îi spune că “viaţa are sens”. Fondul optimist şi echilibrat al naturii poetului, care îşi proclamă “pacea şi înţelegerea” ce există între sine şi lumea din jur, nu-l scuteşte totuşi de încercările stărilor de anxietate, de nimicurile care îl pot face “aproape trist”, de crizele de stres când se simte “pustiit şi inutil”. Lucrurile sunt păstrate la limita spunerii şi poetul nu insistă asupra lor.
Volumul lui Baghiu oferă o poezie plăcută, conservând adeseori farmecul simplităţii şi al realităţilor de zi cu zi. E poezia unui spirit inteligent şi sensibil, care se dovedeşte capabil să se privească pe sine şi cu umor şi cu o protectoare distanţă critică.
(în Luceafărul, nr. 35 / 22 octombrie 2008, despre volumul Cât de departe am mers)

Emil Nicolae
“…trecerea lui Himerus Alter din imaginar în realitate…”
La puţin timp după ce şi-a lansat „Manifestele Himerismului”, Vasile Baghiu a găsit ocaziile potrivite să parcurgă şi la propriu contururile imaginarului dezvoltat şi teoretizat în ele. Măcar două dintre cărţile sale mai vechi (Himerus Alter în Rheinland – poeme, 2003 şi Punctul de plecare – proză scurtă, 2004), la care se adaugă prezenţa în antologii publicate în SUA şi Marea Britanie, denotă acest lucru. Astăzi el revine cu volumul de poeme „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj, 2008), care nu pare să fie o „concluzie”, ci doar o consemnare de etapă a itinerarului respectiv.
Simplificând lucrurile, se poate spune că discursul poetic distilează acum tablouri şi reflecţii: „La Viena n-am putut scrie/ din cauza muzeelor şi a cafenelelor.// Acasă m-au copleşit/ cei dragi cu dragostea lor.// În Glasgow am reuşit/ să pun pe hârtie ceva-ceva, nu cine ştie ce,/ pentru că ţărmurile Loch Long erau/ prea romantice şi prea poetice.// Întors din nou acasă, am scris un pic,/ dar încă nu am arătat nimănui acele texte.// A doua oară în Vien/  m-am bucurat pur şi simplu/ de bucuria soţiei şi a copiilor/ care vedeau prima oară o ţară din Vest.// La Firenze am fost aşa de grăbit/ să văd Domul/ încât am ratat starea poetică...” (Experienţe literare)
În consecinţă, complicând lucrurile, ar trebui să ne întrebăm dacă trecerea lui Himerus Alter din imaginar în realitate nu limitează/ închide cumva orizontul poeziei. Sau dacă translarea visului din lăuntru spre afară nu-i reduce anvergura. Poetul însuşi e bântuit de asemenea angoase: „Tot ce scriu/ pare să fie parte a vieţii.// Tot ce trăiesc/ arată ca scris.// Curând,/ nu va mai fi nevoie/ să-mi bat capul/ cu asta.(Curând)
Şansa depăşirii acestui impas, la Vasile Baghiu, o reprezintă – paradoxal! – intruziunea autoreferenţialului: lumea reală devine o prelungire a visului când e „citită” prin recurs la codurile memoriei („tata, care cunoscuse Gulagul Sovietic...”), ale afectelor („sunt iubit de femeia/ pe care o iubesc,/ am doi copiii minunaţi”), ale lucidităţii chiar („nu sunt un scriitor din Est”) etc. Astfel lumea e re-alcătuită şi pregătită să-l primească din nou pe Himerus Alter.
De aceea spun că, în pofida aparenţelor, volumul „Cât de departe am mers” nu cred că reprezintă un final. Atât limbajul poetic, cât şi resursele imaginare pe care se sprijină conţin provocări pe care Vasile Baghiu le va explora în continuare. (în Realitatea de Neamţ, 13 octombrie 2008, despre volumul “Cât de departe am mers”)

Bucur Demetrian
Poezia între Mozart şi Goethe
Scrisul înseamnă pentru Vasile Baghiu o îndeletnicire ca oricare alta, puţin anacronică, ferită de iluzii, incapabilă să treacă dincolo, în depărtări himerice. Volumul său, „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), conţine o privire ironică asupra aşa-ziselor tehnici poetice sau stări poetice generatoare de metafore textuale. Poetul are încredere în acel punct originar, despodobit, când cuvintele ignoră veşmântul de carnaval al metaforei. Nu vom descoperi limbajul unui artizan în versurile lui Vasile Baghiu, cu dantelării de imagini, şi nici o ipostază vizionară a poetului întemeietor de spaţii nebătătorite. Poetul practică un sistem de comunicare bazat pe reticenţă, pe neîncredere în gestul temerar. Aflat „la limită”, între două stări interioare care pun în mişcare actul poetic („deznădejde nefondată” şi „optimism rupt de realitate”), poetul alege acea cale a înaintării circumspecte, pulverizând imaginarul într-o retorică a scepticismului biruitor: „şi apoi, ar fi mai bine/ să nu mergem prea departe” (Pe punctul de a strica poezia).
Sunt evidente negaţiile din primul vers al poemelor, semn al neîncrederii, al blândei împotriviri în faţa existentului tentacular şi imund. Poetul este un Candid, o fiinţă care se bucură de tot ceea ce vede în cea mai armonioasă dintre lumi. Puţini poeţi sunt atinşi de o stare de fericire în faţa unei rânduieli divine. Nu putem să nu ne aducem aminte versurile coşbuciene: „Aş vrea să plâng de fericit/ Că simt suflarea ta divină”. Iată cum tonul imnic se regăseşte la un poet care nu uită începutul, paradisul cuvintelor şi al bătăliilor egale ale inimii deschise spre univers. Dar acum, la Vasile Baghiu, scrisul are şi o dimensiune polemică, în turnul Babel al imaginilor minimaliste şi dezlânate, al clamărilor impudice sau apocaliptice, al generaţiilor care sparg totulaparent şi nu instaurează decât un strigăt prefăcut în cenuşă. Nici o pretenţie de înnoire nu întâlnim în limbajul maximei prudenţe a lui Vasile Baghiu, pentru care „totul este mai mult ca perfect”, poezia şi viaţa aflându-se în corespondenţă: „Nu, nu vreau să mă plâng deloc/ mai repede aş putea spune/ că sunt fericit,/ ca să nu mai adaug/ că banii nu sunt printre priorităţile/ vieţii mele”. Trăind „cea mai aventuroasă viaţă”, Vasile Baghiu renunţă la convenţii, respinge vechi teme (excesiva latură concentraţionară a universului): „Nu mai vreau să aud de comunism”, sau curajul călătoriei prin lumi inextricabile („...nu sunt atât de brav/ să merg prea departe”).
Poetul, cunoscător al limitelor sale, nu este un cuceritor de spaţii poetice, un descălecător întâmpinat cu ovaţii de vocile admiratorilor, dimpotrivă, este semenul retras printre cititori, neştiutor şi puţin curios să vadă spectacolul lumii acesteia: „Rămân în culise/ şi mă uit printr-o fantă a cortinei” (Reprezentaţie).
Puţini poeţi au curajul să privească din culise reprezentaţia cotidiană. Cei mai mulţi preferă scena, masca, jocul de lumini care schimbă fizionomia, decorul, veşmintele. Vasile baghiu nu merge aşa de departe. El călătoreşte, cunoaşte „un şir de bucurii mici”, vizitează casa lui Freud, îşi păstrează echilibrul, nu-şi iese din carapace. El ştie că viaţa poate fi trăită cu voluptate camusiană („viaţa nu e ceva aşa filozofic”), că departele e ruptură într-o stare de echilibru pe care poetul o etalează pulverizând pretutindeni semnele negaţiei, ale unei detensionări interioare. Cel care spune: „nu ştiu cine sunt” sau „nu caut noul” trăieşte cu luciditate clipa cea repede, nu are timp să vorbească despre „chestii din astea”, despre stări inefabile sau despre ieşiri necugetate în larg. Vocea poetului („tonul potrivit”) se află mai aproape de ţărm, acolo unde „mă simt în siguranţă”. Plecarea în lume este şi ea un prilej de a trăi în simplitatea ieşirilor, într-un spaţiu ferit de spaimă, înstrăinare, abis, de goluri interioare. Anxietatea este înlocuită cu siguranţa aflării drumului căutat: „Cred că sunt pe drumul cel bun”. Pagini de jurnal, oraşe străbătute, spaţii vizitate sunt puncte de legătură cu viaţa, prelungiri ale echilibrului lăuntric în teritorii pline de armonie, de echilibru. Chiar optimismul poate declanşa stări contradictorii: „scriu aceste cuvinte/ cu un optimism care mă pune pe gânduri”. Poetul se simte „conectat” (clişeu al indiferenţei sau al golului contemporan) şi chiar se amestecă „în diversitatea de culoare a turiştilor” (aluzie la stereotipia jurnalelor de călătorie desprinse dintr-o limbă de lemn), se comportă ca orice turist (ascultă Bocelly, priveşte fântâni arteziene, alungă aluzii culturale, renunţă la stări de mare profunzime, citeşte pe Internet, îmbrăţişează viaţa cea de toate zilele).
Înaintând cu prudenţă, poetul nu încetează să privească subteranele existenţei, să întoarcă pe toate feţele cuvintele, să stabilească limite, între apropiere şi depărtare, să transfigureze lumea chiar din spatele cortinei sau a tranzitivităţii limbajului: Dacă statuia lui Mozart „pare că zboară”, statuia lui Goethe „este parcă mai aşezată,/ mai stabilă”, semn că „miracolul inexplicabil” al aventurosului compozitor poate supune reţinuta şi impersonala gravitate goetheană, că poezia poate mina echilibrul aparent al lumii şi că viaţa şi arta nu pot să treacă indiferente pe lângă teritorii celeste sau telurice: „Mă întreb de ce oamenii/ nu se adună şi în faţa bătrânului.// Aşa cum stă în fotoliu, ar putea oferi o lecţie nepreţuită.” (Statui)
Cititorii sunt totuşi cuceriţi de tinereţea nevralgică a lui Mozart şi uită, pentru o clipă, măreţia prudenţei netulburate a lui Goethe.
„Cât de departe am mers” este o carte matură, o regăsire a poetului în spaţiul textual dar şi în cel al vieţii trăite şi mărturisite.
(în "Ramuri", Nr. 12/ 1110, decembrie 2008, despre volumul Cât de departe am mers)

Emanuela Ilie
Poetului moldav îi şade bine cu drumul
„Prezenţă activă în peisajul literar autohton, scriitorul Vasile Baghiu dă senzaţia că se împarte, de ceva vreme, între poezie şi proză (dacă nu punem la socoteală, fireşte, veleităţile de eseist şi critic literar, evidente în articolele şi eseurile risipite prin periodice). După şase volume de poeme apărute în mai puţin de un deceniu (Gustul înstrăinării - Timpul, Iaşi, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary, Eminescu, Bucureşti, 1996; Febra, Panteon, Piatra Neamţ, 1996; Maniera - Pontica, Bucureşti, 1998; Fantoma sanatoriului - Vinea, Bucureşti, 2001; Himerus Alter în Rheinland - Vinea, Bucureşti, 2003), poetul a părut a ceda întâietatea prozatorului, precum nu puţini dintre scriitorii moldavi, din ce în ce mai mult atraşi de Caliope, în dauna Euterpei. Volumul de proză scurtă Punctul de plecare (Compania, Bucureşti, 2004) şi romanul Ospiciul (Vinea, Bucureşti, 2006) erau, în orice caz, semnele sigure ale unei schimbări îndelungate de opţiune auctorială. Înşelătoare, totuşi, căci ultimul op semnat de Vasile Baghiu este tot unul de poeme, dovedind faptul că cele două tipuri de ficţiune prozastică au fost cel mai probabil dacă nu simple interludii, atunci cu siguranţă pauza de respiraţie necesară, din cînd în cînd, unui poet de cursă lungă.
Titlul celui mai nou volum de poeme ale nemţeanului, Cît de departe am mers (Limes, Cluj-Napoca, 2008) nu trebuie, însă, citit ca o mărturie (nici măcar uşor autoironică) a poetului care, aflat brusc în faţa unui sfîrşit de drum, în cazul de faţă al prozatorului, îşi dă seama că a greşit direcţia aventurîndu-se pe un drum periculos şi, în consecinţă, trebuie să revină pe calea bătătorită, bine ştiută. Cît de departe am mers indică exclusiv un element de conţinut, care este pretextul comunicării lirice de faţă: o călătorie occidentală a autorului. Într-adevăr, cea de-a şaptea carte de poezie a lui Vasile Baghiu este, în bună parte, produsul emblematic al unui homo viator dublat de un homo poeticus talentat şi bineînţeles dornic de a prelungi substanţa senzorial emotivă brută determinată de cele văzute în substanţă poetică. Tiparul textual cel mai evident în carte este, aşadar, călătoria în spaţiul occidental, propice asumării temporare a unui alt ritm existenţial, dar mai ales captării unor frumuseţi preponderant vizuale. Călătorul nu pare a-şi refuza niciodată deliciile observării acelor în-semne ale specificităţii locale şi nici pe ale reprezentărilor proprii. Care pot fi, în unele situaţii, tributare şi unor stări sau senzaţii fiziologice pe care nu evită să le recunoască: “Primăvară şi vară împreună, sînge/ şi cerneală,/ bucurie, şi o tristeţe pe care vrei s-o ascunzi,/ drumuri pustii, spini,/ flori de cîmp, păreri de om singuratic,/ luminile oraşului, departe, Glasgow,/ durere sîcîitoare la gleznă (poate fi de la/ mers prea mult),/ Helensburgh, departe” etc. (Pe drum). Dar, în general, călătorul se foloseşte de prilej pentru a acumula datele necesare scrierii unui fel de jurnal liric în care însemnările de călătorie sînt dublate de reflecţiile unui fin estet care, peste toate, are şi o memorie culturală cît se poate de vie, de activă. În Burggarten, o statuie a lui Mozart, apoi una a lui Goethe îl fac să descopere mai mult decît simple analogii între compozitorul magic şi scriitorul de geniu: “Statuia lui Goethe din apropiere/ este parcă mai aşezată,/ mai stabilă,/ dar însăşi această poză/ îi conferă farmec/ autorului lui Faust,/ acelaşi care a spus/ despre compozitorul magic: «Fără îndoială, o figură/ precum aceea a lui Mozart/ va rămîne întotdeauna/ un miracol inexplicabil»” (Statui). Un peisaj britanic îl face să îşi reamintească o reflecţie a unuia dintre poeţii lacurilor, dar şi să constate, cu o (auto)ironie amară, că frumuseţea locurilor nu este neapărat direct proporţională cu puterea inspiraţiei: “Wordsworth avea dreptate: plimbările/ lungi şi singuratice sînt bune pentru inspiraţie./ dar astăzi nu scriu./ Mă simt bine, dar nu pretind/ ca senzaţia aceasta de bine/ să se infiltreze şi în scrisul meu,/ în cazul în care mîine/ voi începe povestea din nou.” (Nu scriu) etc. etc.
Altădată, însă, voiajul în cele mai incitante locaţii (reperele sînt, în orice caz, grăitoare: dealurile din Cove Park, “Ringul” Vienei, Turnul Big-Ben, Buchanan Street din Glasgow ş.a.m.d.) are o încărcătură simbolică aparte; dinamica, să-i spunem orizontală a călătoriei, este dublată de una verticală, iniţiatică, pe care poetul nu ezită să o treacă în prim-planul reflecţiei. Pe de altă parte, aşadar, recursul la interioritatea ce îşi resimte, în mediul străin, încă şi mai pregnant limitele sau frustrările, dar şi împlinirile unei vieţi abia ajunsă la apogeu, constituie reperul tematic secund, imposibil de disociat de primul. Un poem într-un registru uşor ludic, mai soft, în orice caz de o indiscutabilă naturaleţe a spunerii, punctează cele două certitudini ale lui Vasile Baghiu, dragostea şi poezia, la care se revine deseori în „Cît de departe am mers“: “Trăiesc viaţa pe care-am scris-o,/ sînt iubit de femeia/ pe care o iubesc,/ am doi copii minunaţi/ şi aş putea să mai adaug/ şi alte lucruri bune,/ în cazul în care sînt întrebat/… Scriu poeme, spun peste tot/ ce vreme minunată e azi, totdeauna,/ şi cred că asta este/ cea mai aventuroasă viaţă/ pe care o pot trăi.” (Viaţă aventuroasă). Acest gen de confesiune netrucată nu este singular: în acord cu peisajul exterior, ritmicitatea lăuntrică se face simţită de fiecare dată în textele lui Vasile Baghiu: “Plouă mărunt,/ scoţian,/ peste ochiul de apă/ din faţa camerei mele.//(…) Sînt din inspiraţia şi expiraţia unei dureri/ nemărturisite,/ potrivită cu ploaia de afară,/ care mă ţine în casă.” (Echilibrat). Doar împreună, însă, aceste două tipuri de viziune poetică indică faptul că, indiferent de cîte alte măşti (literare sau paraliterare!) ar încerca, Vasile Baghiu nu şi-ar putea ascunde fibra lirică. Dar şi că, în definitiv, poetului moldav îi şade tare bine cu drumul.”
(în "Bucovina literară", Nr. 5-6 (219-220), mai-iunie, 2009, despre volumul  Cît de departe am mers)

Felix Nicolau
“…încăpăţânarea cu care se opune postmodernismului”
“Primul manifest al Himerismului a fost publicat de Vasile Baghiu în România literară în 1998. Declarat poetic, himerismul tratează pe larg despre condiţia socială a scriitorului şi despre iluziile sale. Manifestul este lung şi desfăşurat ca o povestire. Iată, Himerele din 1854 ale lui Gérard de Nerval au fost recuperate sub umbrelă teoretică şi în ţara românească...
Să esenţializez: profesia de scriitor este cea mai nobilă. Nu i se cuvine oricui, nu oricine poate intra în joc, aşa cum susţine teoria literară postmodernistă, vărsată tot mai mult în teorie a comunicării. Mai ales că literatura este o „pasiune maladivă”, e ca şi cum te-ai îmbolnăvi „de hepatită sau de SIDA”. Boala scrisului, vezi bine, nu s-ar prinde de oricine (ba bine că nu!). Mândru că a reuşit să impună „tema sanatoriului în literatura română”, poetul redimensionează termenul de bovarism. Sanatoriul, după cum ştim, a fost asimilat intens de scriitorii interbelici, contaminaţi de tematica franceză. A „impune” este, însă, altceva. Starea de boală poate provoca delirul sau o fantazare compensatorie pe marginea lecturilor. Bovarismul de sanatoriu înseamnă cutreierarea imaginativă în timp şi spaţiu. Vasile Baghiu a lansat şi un personaj care trăieşte din plin himerismul: Himerus Alter. Dacă pronumele este limpede, numele mă duce cu gândul la vechime, experienţă, dar şi la elevaţie.
Surpinde întrucâtva inaderenţa declarată a scriitorului la spiritul generaţiei nouăzeciste. Spun „întrucâtva”, pentru că şi „dizidentul” are o reprezentare culturală a lumii. Diferenţa faţă de propria lui generaţie ar consta în faptul că el chiar se ia în serios şi respinge ironia şi parodia postmo­derniste. Vasile Baghiu doreşte reinstaurarea iluziei şi a magiei. Imaginarea de „realităţi paralele”, „gustul înstrăi­nării şi “febra” au nevoie de o ramă. După proclamata întoarcere a autorului, încep să se întoarcă şi unele iluzii moderniste.
Himerismul combate provincialismul prin „nevoia de utopie” şi „evaziune istorică şi spaţială”. În fond, o rezistenţă eroică prin cultură, înţeleasă ca antidivertisment.
Şi în Al treilea manifest al Himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale (Poesis, nr. 6-7-8, 2006) sunt susţinute aproape patetic vechile principii, deşi bovarismul transfigurant mai are ca motivaţie doar constrângerile financiare. Impresionează la Vasile Baghiu, dincolo de demersul lui expus la atacul moliilor, fermitatea cu care îşi susţine opţiunile literare şi politice. În ce priveşte consideraţiile entuziast-patetice despre „boala himeristă”, cred că ele ţin de o anumită alintare literară. Orice scriitor este himerist până la un anumit punct. Poate diferi capacitatea de abandonare în braţele himerei. Şi totuşi, conştiinţa de breaslă exacerbată şi consemnarea orgolioasă a naşterii noului curent literar („pe la orele 16.30, în ziua de 21 august 1988”), mă fac să-l privesc cu o oarecare suspiciune pe părintele său. Îmi dă impresia de meseriaş băţos, obsedat de omologare. Mai ceva ca un inventator invitat la o emisiune de divertisment. Poate mă înşel. Himerismul îmi este simpatic pentru altceva – anume pentru încăpăţânarea cu care se opune postmodernismului. Nu că aş fi fericit cu o artă prea serioasă şi visătoare. La fel ca în cazul delirionismului, nici Vasile Baghiu nu se referă la specii sau inovaţii stilistice. Libertatea ar fi totală dacă nu ar exista iritarea provocată de parodie şi demitizare.”
(în Luceafărul de dimineaţă, Nr. 28 / 23 septembrie 2009, articolul “Manifeste literare nouăzeciste şi (post)douămiiste”)

Dumitru Chioaru
„Himerismul... o provocare în stil avangardist”
„Deşi situat de critici în linia întîi a poeţilor nouăzecişti, Vasile Baghiu respinge înregimentarea generaţionistă şi se proclamă mentorul unui nou curent, himerismul, fără efectul scontat într-o literatură aflată încă sub vraja postmodernismului. Inteligent şi cultivat, poetul defineşte himerismul bazîndu-se pe genul proxim şi diferenţa specifică, prin raportare la modele istorice ca suprarealismul şi onirismul, dar şi prin contestare, la postmodernismul contemporan. Ca şi americanul Frank O’Hara în manifestul consacrat personismului, asemenea căruia tinde spre “anularea eului propriu”, făcînd din poezie “un intermediar între două persoane”, Baghiu vede în himerism soluţia unei crize în care postmodernismul a adus poezia/ literatura în general, considerîndu-l în Primul manifest al himerismului, publicat în România literară nr. 8/ 1998, drept “copilul rezultat din mariajul bovarismului cu literatura”. Evazionismului suprarealist/ onirist, ca şi esteticii banalului cotidian şi ironismului postmodern, el le opune nevoia de iluzie şi utopie/ de lumi paralele, care implică – nuanţează poetul în Al doilea manifest al himerismului, apărut în Familia nr. 5/ 1998 – patru elemente distincte: “transfigurarea”, “călătoria”(cosmopolitismul), “boala” şi “ştiinţa”, transpunîndu-le în decorul unui sanatoriu, care poate fi un simbol al  României de ieri şi de azi. Dincolo de orgoliul celui care “a impus tema sanatoriului în poezia română”, uitîndu-i pe poeţii simbolişti cu sensiblitatea potenţată de ftizie (Ştefan Petică, D. Iacobescu ş.a.) ori postsimbolişti (Camil Baltazar) şi amintindu-l doar în treacăt pe atît de modernul Max Blecher, Vasile Baghiu îşi afirmă originalitatea inventînd un personaj, Himerus Alter, de la numele căruia derivă şi numele curentului: “un cetăţean universal, un personaj apatrid care, comunicînd cu autorul, cu Vasile Baghiu, poate spera la un statut auctorial”. Spre a-şi legitima experienţa ieşită din comun, poetul invocă drept precursori pe vizionarul Rimbaud pentru care “Je est un autre” şi, mai ales, pe portughezul Fernando Pessoa, pentru proteismul creator manifestat în operele distincte scrise sub măştile heteronimelor sale. Ieşirea din criza postmodernismului centrat pe ironie şi parodie, ar consta din asumarea alterităţii ca principiu de cunoaştere şi creaţie, care să ducă la un reviriment al liricii, extrăgîndu-şi substanţa din compasiunea/ din empatia menită să creeze nu numai efecte poetice ci şi terapeutice.
Himerismul lui Baghiu este o provocare în stil avangardist pe care, într-un inetrviu acordat criticului Ion Simuţ, poetul o consideră nici mai mult nici mai puţin decît “expresia poetică a tendinţelor de globalizare ale lumii din zilele noastre”.
Toate aceste idei teoretice, Vasile Baghiu le-a pus în practică în volumele publicate pînă acum: Gustul înstrăinării (Ed. Timpul, 1994), Rătăcirile doamnei Bovary (Ed. Eminescu, 1996), Febra (Ed. Panteon, 1996), Maniera (Ed. Pontica, 1998) şi Himerus Aler în Rheinland (Ed. Vinea, 2003), cărora li se adugă antologia de autor Fantoma sanatoriului (Ed. Vinea, 2001), incluzînd şi manifestele himerismului. Volumul de debut, Gustul înstrăinării, cultivă avant la lettre himerismul, optînd pentru poemul de lungă respiraţie care se naşte ca o confesiune în versuri de o simplitate aproape prozaică, poetizate însă de acuitatea trăirii maladive sau a compasiunii faţă de bolnavi, prin convertirea introspecţiei în descrieri vizionare: “…primăvara sînt mai receptiv la crizele de nervi/ Ca femeile isterice, crispate/ Obosite şi lipsite de apărare/ Mi-e frică de boli, tentante, suave, cum sînt/ Dar ştiu farmecul special al tuberculoşilor cu ochelari/ Sensibili şi poeţi aşa nu ştiu cum, visători/ Tuşind discret în batiste şi suefrind/ Cotropitoare boli, eczeme, pecingini/ Pustele care plesnesc şi revarsă un lichid fetid/ Bube, ciuperci albe, în gît şi pe limbă, escoriaţii, vegetaţii/ Boli nesfîrşite şi voluptoase boli din spitale şi ospicii/ Din clinici şi infirmerii/ E-o lume de iluzii perseverente/ Şi-o sîcîitoare tuse ce răzbate-n ziduri, şi viu/ Mă ridic fără grabă, ca un mort din sicriu/ Şi liber mă simt, spulberat de prin case-n care aam trăit selenar” (Fantoma sanatoriului).
Textul se structurează, tehnic, din notaţii de jurnal, comentarii eseistice şi imagini configurate literal, fără substract metaforic, funcţionînd ca un flux ce induce în spuma valurilor tensiunea curenţilor  din adîncuri. Baghiu este preocupat, cu un fel de curiozitate ştiinţifică, mai mult de autenticitatea trăirii decît de originalitatea artistică. În opoziţie cu postmodernismul, el crede că originalitatea este o problemă de substanţă, rezultînd în opera sa din trăirea în alteritate, în diferitele biografii/ prezenţe geografice şi spirituale ale lui Himerus Alter. Reprezentativ pentru gîndirea sa creatoare este în acest sens poemul Străinul, în care răzbate un suflu de forţa versurilor din The Waste Land  a lui T.S.Eliot: “Am văzut străzi cu vopseaua marcajelor ştearsă/ De paşii mulţimii, mulţime ce pare-a se opri uneori/ Să asculte vreun semn, vreo limbă de clopot cu sunet ciudat, şi nou/ Cum auzi într-un oraş în care ajungi prima oară/ la Peks sau la Ruse, sau chiar în recele şi cochetul Lund/ Unde mă duce gîndul, încercînd să depăşesc o geografie familiară/ Am străbătut lumea asta a noastră/ Şi nu e nimic bizar în atemporalitatea atitudinii mele/ Pentru că, într-un fel, toate aceste timpuri îmi aparţin”.
            Aflăm din mărturisirile autorului că volumul următor, Rătăcirile doamnei Bovary, este al doilea în ordinea publicării, dar primul în ordinea scrierii, încît ar constitui adevăratul debut al poetului. Trecînd peste aceste amănunte biografice, remarcăm că ewste un volum foarte unitar,  cultivînd numai poemul scurt, construit din “versuri tăioase ca un bisturiu”, care distilează în răceala lor expresivă un lirism antisentimental sau, altfel spus, un vizionarism ştiinţific prin austeritatea stilistică: “Te cunosc oarecum/ ai dori să umbli după tot felul de ciudăţenii metalice ruginite/ în cimitirul automobilelor, pentru expoziţiile tale insolite/ dar ştiu că eşti în stare să plîngi încuiată în casă/ de dimineaţă pînă seara şi, mai tîrziu, cu ochelarifumurii/ în crepuscul să umbli absentă uşor fluierînd/ daş ştiu că îţi displace să vorbim în fiecare zi despre moarte/ că ai dori un cimitir însorit cu numele noastre/ dinainte gravate” (Ai vrea să faci lungi plimbări).
            Şi totuşi, Basile Baghiu este în largul talentului său în poemele lungi din volumele maturităţii artistice depline, Febra şi Maniera. Deşi structural grav, cu o crispare în glas, poetul adoptă aici o dezinvoltură ironică în tratarea aceloraşi teme ale sanatoriului şi călătoriei imaginare, însuşindu-şi adesea postmederna intertextualitate ca metodă de exhibare a erudiţiei: “Dar eu sînt cam bolnav, şi-aş vrea să plec/ Dar dorm în miros de cloroform şi cianhidrine/ Prin paturi zburătoare, prin încăperi hexagonale din benzine/ Acuma moartea nu mai vine/ Pe-aceste margini şui de îmbîcsite ape otrăvite/ Acum pluteşte-n jur un ev de clorofilă şi gheţuri plutitoare/ Cu ape clătinate-n dans de legături uşoare Vander Walls/ Şi toate sînt departe, în trecut, alunecă-nafară/ An domeda cu sateliţii de fum/ Şi Marele Nor al lui Magellan, şi Părul Berenicei, şi orbitoarea Messier 87/ Am văzut acest vîrtej cînd inima-mi era cam neagră” (Febra). Aceste versuri al căror ritm  desfăşoară piruete controlate de un spirit ludic se bizuie uneori mai mult pe virtuozitate decît pe suflul vizionar: “Să vezi cu proprii ochi ce luminează-n tine/ Imagini proiectate pe-ntoarsele retine/ Cu pata albă din foree lipită-n faţă de cornee/ Făcînd din ochii drăgăstoşi membrane oarbe/ Coroide albe de ochi manechine fără irisuri critaline/ Putreziciune-i totul, dar e bine/ Mă reflectam isteţ într-un tîrziu de timp/ Voio că respiram vapori de-acid cloros/ Buimac şi chinuit în plexul celiac/ De o durere ca o părere” ( Mecanica timpului).
            Desigur, Vasile Baghiu nu este primul care vrea să altoiască poezia şi ştiinţa, conceptualizînd cam stîngaci această experienţă prntr-o sintagmă ce frizează absurdul: pozitivism liric.  El merge în spirit postmodern mai departe, înstalîndu-se în maniera lui de a scrie ca într-o boală şi autoparodiindu-se prin jocul oglinzilor paralele ale realului şi fantasmagoricului. Deşi elaborate în versuri, poemele din volumul Maniera puteau să existe la fel de bine în proză ori să alcătuiască eseuri/ manifeste polemice, într-atît de liber este poetul de tentaţia închiderii în universul fantasmelor trăirii şi ale scrisului său: “Dacă mă-ntorc la rezerva mea din Bisericani/ Sînt pierdut, e capătul, stilul de viaţă/ Despre care Baghiu n-are habar, deşi spune ipocrit/ Peste tot că poezia lui nu-i o artă/ Ci un mod de a trăi conform unei maniere, o boală/ Conformă cu felul meu de a fi, şi aici trebuie să recunosc/ E destu lde onest încît să recunoască şi el/ Evidenţa că trăieşte aşa cum aş fi dorit eu să trăiesc/ Trăieşte pe picior mare/ Şi călătoreşte mereu/ Împotriva tusei care nu-l mai slăbeşte/ Împotriva curentului postmodernist, intenţionat/ Pe un drum paralel, pedalînd pe o bicicletă/ Zîmbind şi făcînd bezele opzeciştilor şi nouăteciştilor din tren”(Maniera Baghiu e o boală, fireşte).
            În cel mai recent volum, Himerus Alter în Rheinland, rod al şederii de un an de zile în Germania cu o bursă acordată de Fundaţia Heinrich Böll, se produce o inversare de roluri între eul empiric şi eul fantasmatic. Euforia călătoriei reale a poetului este subminată de melancolia/ nostalgia “sanatoriului” de acasă, unde a rămas să vegheze Himerus alter. Poezia lui Baghiu se regăseşte într-o conefesiune de autentică vibraţie lirică, în care gravitate şi ironia reflecţiilor asupra vieţii şi artei se află acum într-un fecun echilibru: “Palpită în mine ceva de demult/ şi mă simt de parcă am fost oprit/ de ceva ce nu înţeleg ce poate să fie/ aşa cum unele păsări sînt oprite brusc/ din zborul lor avîntat/ de geamul imens al verandei casei Boll// Ieri dimineaţă era un graur sunb fereastră/ iar azi am găsit o rîndunică// Aşa am scris aceste rînduri/ întristat deodată şi acsultînd mai atent în mine/ vibraţiile grave ale unei coarde sensibile şi păcătoase/ care încerca să bată mai departe/ ca o vorbă de duh/ ce spune mai mult/ decît pare să spună la prima vedere (Ca o vorbă de duh ce pare să spună mai mult).
            Chiar dacă nu a făcut prozeliţi, himerismul lui Vasile Baghiu este o posibilitate de a fi şi scrie poezie în spiritul vremii, în care el însuşi n-a dat încă totul.
(în Euphorion, rubrica „Developări în perspectivă”, martie-aprilie, 2006; în volumul, Noi developări în perspectivă, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010)

Nicolae Sava
Dinspre Europa spre sine
”Vasile Baghiu se prezintă cititorilor cu o carte al cărei titlu creează dileme: “Cît de departe am mers” (Ed. Limes, Cluj Napoca, 2008).
Oare poetul se referă la distanţa în kilometri a călătoriilor sale prin Europa, ca prestigios bursier în mai multe rînduri prin cîteva oraşe europene din Germania, Austria, Elveţia, Scoţia?  Sau se (ne) întreabă unde a ajuns cu demersul său liric prin ceea ce a scris pînă acum, cît a reuşit să-şi demonstreze crezul său poetic, ba chiar proiectul său anunţat în manifestul imerismului, un nou curent poetic lansat de el acum un deceniu? Nici una nici alta din cele două variante, doar poate amîndouă la un loc, pe care autorul le îmbină armonios. Spun asta pentru că volumul, care se deschide cu un crez poetic, este alcătuit din texte ce alternează între nota de călătorie şi jurnalul liric, iar nu de puţine ori Vasile Baghiu nu uită să teoretizeze anumite puncte ale proiectului mai sus amintit.
“Ar trebui să ştiu deja/ cine sunt./ Între mine şi lumea din jur/ se întîmplă un conflict care se exprimă/ prin pace şi înţelegere./ Mereu ratez întîlnirea/ cu mine”, afirmă poetul din primele pagini ale cărţii. Evident, acest conflict nu poate fi decît creator de poezie. Dar întrebarea despre « departele » la care a ajuns este reluată, obsedant, în mai multe poeme: “pentru că nu sunt atît de brav/ să merg pînă departe,/ nu încă şi nu destul,/ ci doar cît să încerc să fiu/ un petit peu cool” sau  Sunt doar cineva care crede/ că moartea ţine de poeme/ pe care aş vrea să le scriu, dar nu pot,/ pentru că nu am suficient curaj/ să merg atît de departe.”.  “Departele” celălalt, concret, transpare din majoritatea textelor care, aflăm, par a fi fost scrise în diferite puncte europene: lîngă statuia lui Mozart din Burggarten, în tramvaiul Ring-Kai-Ring în Viena, pe dealurile din Cove Park, în cursa British Airwais, pe drumul de la Kilereggan la Cove, Peaton Hill, Ardentinny, Blaimore, Strone Point ş.a.
Călătoriile sale europene se transformă, ne mărtuiseşte poetul, într-o poezie cu acest titlu, în adevărate “Experienţe literare”, amintirile lor devenind substanţă poetică. Chiar întîmplările cele mai banale prin care trece “poetul european” sînt notate de el, ca un conştiincios autor de jurnal, în texte poetice inspirate, călătoriile sale inţiatice au darul de a emoţiona: “Ieri am făcut o poză/ cu nişte flori galbene/  pe acest ţărm de lac scoţian/ iar tu mi-ai spus într-un e-mail/ că e foarte drăgută (...)/ Aş fi vrut să fi continuat/ discuţia, dar cred că dacă aş fi/ îndrăznit să merg mai departe (revine departele; n.n.),/ să vorbesc despre poezie/ şi chestii din astea,/ ar fi fost deja/ prea mult.” sau “Am cumpărat un încărcător de baterii/ pentru camera foto în Glasgow (...)/ Mă simt un pic în afară,/ ca şi cum aş avea necazuri,/ aşa cum îmi simt inima uneori” sau “Un bărbat japonez/ făcea poze mulţimii/ sur le Quai de Mont Blanc/ în Geneva./ M-a prins şi pe mine/ cum admiram/ imensa fîntînă arteziană./ M-am gîndit atunci/ pentru o clipă/ că voi rămîne/ într-un album,/ într-o casă din Tokio/ sau din altă parte,/ şi nimeni nu va şti
cine sînt.”
Fin observator al universului prin care trece, deloc indiferent la lumea din jurul său (din care cauză, uneori, se simte frustrat şi singur, precum în textul scris despre oraşul său de domiciliu – mă refer la poemul « Revelaţie »), poetul îşi găseşte liniştea deplină doar în sînul familiei, acest lucru fiind spus direct, amintind de o celebră declaraţie bacoviană : “Trăiesc viaţa pe care am scris-o/ sînt iubit de femeia
pe care o iubesc,/ am doi copii minunaţi/ şi aş putea să mai adaug/ şi alte lucruri bune,/ în cazul în care sînt întrebat...
Confesor netrucat, şocant de sincer uneori, acest autor care a venit în poezie cu « angoasele şi complexele sanatoriului » pare în acest din urmă volum de poeme mult mai sigur pe expresie, mai liniştit, mai calm în comunicare, chiar dacă mai direct în confesiunea sa.
Tot ce scriu/ pare să fie parte a vieţii.// Tot ce trăiesc/ arată ca scris.// Curînd/ nu va mai fi nevoie/ să-mi bat capul/ cu asta”, spune el într-un poem de la sfîrşitul acestui volum, care pare scris, spre deosebire de celelalte, doar din talentul său nativ.
Un argument al faptului că Vasile Baghiu, poet de cursă lungă, trăieşte în şi pentru poezie. Cu toată fiinţa sa, cum puţini dintre colegii săi de breaslă au fericirea (sau nefericirea) să o facă.
(în ziarul Ceahlăul,  2 martie 2010, despre volumul Cât de departe am mers)
Radu Vancu
“…o euforie de globe-trotter post-whitmanian…”
Magia elementară reprezintă o selecţie severă din volumele anterioare ale lui Vasile Baghiu (Gustul înstrăinării, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary, 1996; Febra, 1996; Maniera, 1998; Himerus Alter în Rheinland, 2003; Cât de departe am mers, 2008), plus o tranşă finală de nouă Poeme noi. Cerându-se citită în siajul celor patru manifeste ale himerismului, antologia demonstrează cât de coerent a lucrat poetul, din 1994 şi până în 2008, întru susţinerea înaltelor deziderate ale unui curent literar (căci asta e, cel puţin în intenţia doctrinarului său unic, himerismul) care se recomandă drept "alternativă la postmodernism", întrucât ar fi "mai precis delimitat ca ideologie literară (definiţii şi trăsături ferme)".
Poemele reţinute drept ilustrative pentru "magia elementară" a himerismului sunt, aproape fără excepţie, ample, epice, rulând în versurile prozaizante profuziuni de referinţe geografice, germinând o euforie de globe-trotter post-whitmanian cu o fascinaţie pură precum a copiilor pentru exotismele Atlasului geografic. Himerismul seamănă cu o variantă de explorare a alterităţii geografice a fiinţei: "Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică" ("Al treilea manifest al himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale", din 2006).
Ceea ce înseamnă că himerismul e, înainte de a fi un mod de a scrie poezia, un mod de a o trăi. Nu atât o poetică, dar un credo. Ilustrat fără rest de antologia de faţă.
(în România literară, nr. 16, 22 aprilie 2011, despre volumul Magia elementară)

Ştefania Mincu
Între himeră şi manieră
            Deşi se consideră (şi este receptat astfel şi de congenerii săi) un nouăzecist atipic, poetul Vasile Baghiu pare să fie totuşi un reprezentant care manifestă, fără conştiinţa înregimentării, trăsăturile de profunzime a ceea ce noi numim postmodernitatea veritabilă, în pofida postmodernismului de suprafaţă al anilor ’80.
            Volumaşul compact şi substanţial (Fantoma sanatoriului, Vinea, 2001),însoţit de o prefaţă empatică şi foarte bine formulată, a lui Nicolae Ţone, şi de o postfaţă a altui congener, Nicolae Coande, la fel de bine formulată, precum şi de manifestele „himerismului” şi de extrase critice elocvente, îndreptăţeşte o privire mai de aproape asupra unei  poezii care poate nu a ajuns suficient şi în atenţia publicului larg.
            Ca toţi nouăzeciştii (şi deloc în pofida lor, cum vom vedea), Vasile Baghiu are avantajul că redescoperă poezia nu ca artă (necum ca joc ironic sau ca proiecţie intertextual-gratuită), ci ca „stil de viaţă” sau „mod de a trăi pe pământ”, cum singur autorul spunea în „România literară”, în 1988.
            Pentru cei care văd şi acum o continuitate de nerupt între optzecism, nouăzecism, douămiism, poezia lui Baghiu este un just argument împotrivă. Ea trebuie privită mai atent, dincolo de suprafaţa, aparent prolixă şi indiscernabilă,  pentru a fi percepută în detaliu. La o lectură grăbită, această lungă pledoarie cu multe meandre, în care nu se descâlceşte uşor un fir conducător, îşi dezvăluie cu greu resorturile: nu pare a fi poezie în vreunul dintre sensurile cunoscute, ci un fel de pre-poezie, am spune, surprinsă cu anticipaţie în spaţiul lăuntric, aflată „la un pas de a fi scrisă”, de către cineva care se introspectează şi se prospectează continuu, fără vreo grijă pentru eventuala perfecţiune a textului, antrenat doar în operaţiunea de a săvârşi pe sine şi cu sine reforma de „sanare” a stării poetice. Deşi presărată cu toposuri din mulţi poeţi de pe mapamond, poezia lui Baghiu nu se foloseşte  de o simplă intertextualitate (ca o îngrămădeală aleatorie de citate) înţeleasă ca reformă a limbajului. Plutonul nouăzeciştilor, foarte conştient de ceea ce face, aproape că nu lucrează la o reformă a poeziei ca atare, cât la o reformă – de carată mult mai profundă – care ar trebui să se petreacă şi în cititor, printr-o maieutică sinuoasă şi complexă, în care să aibă de câştigat în final experienţa transfigurării modului de a te înscrie în propria biografie ca într-o „operă” – însăşi opera „sanatorială” pe care poezia în genere trebuie să o înfăptuiască asupra noastră, a tuturor.
            Himerismul lui Baghiu e o „boală” inversă celei de evaziune adolescentin-romantică, declanşând un bovarism invers celui flaubertian. S-a spus, pe bună dreptate că, în ciuda postmoderniştilor deziluzionaţi, el s-ar sili (dar nu numai el, căci şi Cristian Popescu, şi Mihail Gălăţanu şi Iustin Panţa  fac acelaşi lucru!) să redea drept de cetăţenie iluziei umane, ba chiar Utopiei, Himerei, fără de care omul nu poate trăi. Am greşi însă dacă l-am socoti pe Baghiu un „himerist” la modul curent, care cultivă Iluzia în sine, Evadarea în spaţiu şi în timp pentru a scăpa de coordonatele înrobitoare ale unei biografii subminate de proza înfiorătoare a bolii şi a morţii în mijlocul cărora poetul şi-a petrecut la propriu ani buni din viaţă. Iluzionismul său, departe de a fi o întoarcere la metafizica poeziei, cum greşit s-ar putea înţelege,  este, la rigoare, unul cu totul dez-iluzionat, unul ce nu mai trebuie convins de mizeria şi de cruzimea pauperă a condiţiei umane în sine. Tocmai pentru că nu există altă cale de a contracara aceste rele, răul însuşi trebuie acceptat ca iluzoriu, dar nu prin zbor gratuit în lumi imposibile, ci ca experienţă de înstrăinare, condusă cu bună ştiinţă, prin opţiune responsabilă şi matură de integrare a „celuilalt” prin compasiune şi pietate – lucruri în care noi recunoaştem fără dubiu datele specifice ale „slăbirii” fundamentelor, ale îmblânzirii muchiilor tăioase ale metafizicii literaturii. Poetul nu e nicidecum un ahtiat de Himeră în sensul romantismului decadent, ci unul care tinde, dimpotrivă , să considere realitatea însăşi  la nivelul himeric pentru a o putea suporta. Deşi trăieşte printre bolnavi, tânărul poet acordă alte conotaţii bolii în economia volumelor cuprinse în antologia sa de autor.  Inutil să mai spunem că nu are obsesia simbolistă a bolii, nu urmăreşte cultivarea în exces a estetismelor maladiei  trupului, nici frumuseţile obosite, atinse de graţia răului, nici delirul savant al demenţei; nu desprinde din boală vreo morală sau vreo estetică, vreo dramă psihologică etc. Ar fi – în noua topologie pe care o găseşte acest poet bolii – doar starea de manechin părăsit, de păpuşă de lemn, a cadavrului, de rătăcire fără sens într-un cerc şi într-un peisaj închise – aceasta fiind condiţia tuturor, a apartenenţilor fireşti la lumea „Sanatoriului” uman – un fel de alt Purgatoriu, lipsit însă de toată demnitatea simbolică pe care literatura i-a conferit-o. La Baghiu boala nu mai e stare de excepţie, ci o  stare de „pozitivism liric”, o stare de normalitate, care este , „de fapt”, febra – mai precis, febrilitatea trăirii, implicarea în condiţia milimicronică a universurilor aparent inaccesibile nouă: condiţia unui „păianjen din spatele unui raft de cărţi”, a unei „păsări ce cântă singură într-o pădure înzăpezită”, a unui „câine maidanez” – o ştiinţă sui-generis, un fel de viaţă subcuantică, nemanifestă, cu tipul ei specific de vitalitate închisă nouă ca printr-o „fereastră zidită” – unde nu se poate depista decât printr-un fel de „simpatie” universală între poetoni: aceştia ar fi, în limbajul creat de Baghiu, particule subatomice ale poeziei, măsurabile doar prin efecte, niciodată prin premise. E o poezie ce nu este din capul locului, ci se constată numai prin efectul produs în receptare, adică nici nu are propriu-zis text poetic, ci propune doar o contextualizare permanentă a faptului trăit. Poezia de acest fel, în ciuda faptului că se serveşte, aparent, de recuzita poetică specifică, dă alt fond cuvintelor: himera, citatul, numele de rezonanţă evocate în decursul ei sunt depăşite de sensul lor răsturnat. O astfel de poezie nu trebuie neapărat scrisă: Baghiu observă în chip just că cei mai mulţi oameni se mulţumesc cu ea ca viaţă, trăind-o efectiv: nu o scriu şi nici nu o citesc, deci o posedă în mod obiectiv.
            Nu iluzia programată, de tentă idealistă, este cea care-l seduce pe poet: dimpotrivă, am zice, un soi de cinism lucid, de răceală totală în faţa spectacolului inacceptabil şi pauper al morţii: „Poate, fiind mai cinic/ suport amintiri care ar provoca plânsul oricui./ Sunt uşi care-mi vor fi interzise mereu./ Măcar de-aş fi ales un drum neted, / Să visez în voie la ale mele”. Nu avem  aici nimic în sensul romantismului delirant şi al onirismului care e pură seducţie, dar nici în sensul ironiei ieftine. Dar care e, în fond, atitudinea lui umană în faţa morţii? Nu e vorba de compasiunea lacrimogenă, de sfâşierea tragică, ci de o atitudine cu mult mai preţioasă, tocmai pentru că e ponderată, care constă în răbdare, amabilitate, dispoziţie şi suportabilitate: „N-am plâns, trăiam într-o continuă indiferenţă, / primeam vizite şi aveam răbdare/ Să ascult toate stupidităţile, amabil mereu, / Dispus, cum ar zice ea” (p. 67, Barul de noapte”). Am subliniat în text chiar cuvintele care spun ce înţelegem noi prin postmodernitatea veritabilă în  domeniul sensibilităţii poetice. Acesta nu e  un sistem etic, nici estetic propriu-zis: nu e altceva decât „dispunerea” minimă şi integrativă, educată, a celui care e, de fapt, complet deziluzionat (în sens benefic) cu privire la „viitor”, la „trecere”, la „lume”: o filozofie care nu se mai învaţă din cărţi, ci e o „maturitate glacială”, dobândită în urma experienţei bine asimilate că însăşi moartea e doar o fantoşă inautentică, viitorul e o „groapă”, iar viaţa e o trecere simplă, neemfatică, realistă, în care toate „se duc” în chip firesc: „sătul de cântece curajoase, ascult cum trece marfarul,/ Cum trece sângele meu prin timpane, când am tensiune”. O precizare: „indiferenţa” lui Baghiu înseamnă de fapt impasibilitate, netulburare. Moartea (un asistent învaţă de la bolnavii săi) nu trebue emfatizată şi nici bravată. Este o plecare ca toate plecările (înţeleasă destul de pragmatic, ne vine să spunem), din care se „revine” în permanenţă „resemnat”, deoarece orice trecere lasă în urmă „mici semne” (nu mari, nu mari, iată…). Inutil să mai conceptualizăm aici spunând că această „revenire” şi „resemnare”, această vieţuitre aparent ternă, în care cea mai mare fericire este echivalentă cu o ambiguă stare de convalescenţă cu micile ei semne exaltate discret, aminteşte de binecunoscutul verwindung  heideggerian.  Poetul nu-şi propune, în noile condiţii lirice, să reziste morţii, ci să-i „depăşească momentul” printr-o conştiinţă anticipată, atestându-se într-un topos etico-spaţial ca şi cum ar fi plecat de mult din el şi ar reveni perpetuu regăsindu-se într-un soi de alteritate, şi ea perpetuă: „Cred că e foarte plăcut să fii mort de mult” – iar aceasta, după Ramses, după Cortes, după Napoleon şi Walevska etc.  şi, în acelaşi timp, înaintea lor, prin ficţionarea acceptată a propriei morţi. Prezenţa numelor străine (Eliot, Pessoa, Pound…. Dante) sau amintirea oraşelor mari nevizitate vreodată nu au funcţie de citate, ci de toposuri existenţial-poetice, integrate în propria trăire din dorinţa expresă de înstrăinare-ca-regăsire; înţelegând poezia ca topos existenţial, ca alteritate-integrată a tuturor umanităţilor, indiferent de istoria şi geografia lor individuală. Chiar şi decizia de a fi un „revenant” care nu mai revine decât şovăind nedecis, o fantomă benefică într-un „sanatoriu” naţional, e o decizie poetică în sine, specifică acestor meleaguri, cu rădăcini recognoscibile (aici spunem în şoaptă „mioritice”, ca să ne audă cititorul avizat…): „La urma urmei aş putea să o iau razna/ Peste munţii şi peste câmpiile patriei. / Nu mai revin, e loc destul, creşte iarba, / Ce mai încoace şi-n colo, e primăvară de-a binelea,/ Şi e firesc să-mi zburde inima /Şi să mă lase în urmă, / Abia respirând, gâfâind”.  O poezie care-şi creează un spaţiu geografic familiar din toate spaţiile posibile, toate aparent exotice, nu visează, de fapt, decât un modest „adăpost” care poate fi – oricând – chiar şi mormântul natal: „Sunt gânduri dintr-un adăpost cu plafonul atât de coborât/ încât trebuia să stăm întinşi, / Ascultând bubuitul sinistru, / Oroarea unei istorii care ne-aruncă prin mormanele de gunoaie/ În care se îngraşă cârduri de ciori” (Oroarea unei istorii). Baghiu integrează, iarăşi fără emfază, adică la modul postmodern, o modalitate autohtonă de a trăi istoria, „slăbiţi şi timizi”, repropunând „miop şi pierdut” conştiinţa slăbită a istorismului, sobru ca un ftizic incurabil şi tocmai de aceea matur, cu un comportament supravegheat, plin  de continenţă . Fără să facă paradă de cultură (avantajul său, zicem noi), poetul rezonează adânc cu ceea ce s-a numit viaţa „declinantă”. El îşi asumă  foarte veridic noua sa condiţie de „fantomă a sanatoriului” omenirii, un fel de himeră blândă şi discretă care a găsit o cale nu de „salvare”, ci de „sanare” a bolilor metafizice care bântuie omenirea.
            O piesă de rezistenţă a sa este, considerăm noi, poemul Străinul, care conţine mult mai vizibil mărcile puse de noi în evidenţă mai sus. A fi străin, în viziunea lui Baghiu, este a fi totuşi apartenent, într-un mod specific, adică marginal: marginalitatea şi marginalizarea sunt ele însele semne sigure de apartenenţă la un topos ce poate fi revendicat realmente ca munditate sigur teritorializată: „Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini, / care mă apără şi mă agresează deopotrivă,/ Încercând să-mi reprim furia şi indignarea şi groaza/ În faţa obscurantismului devastator”. A fi străin şi apartenent, a avea condiţia ambiguă de fugar şi revenant umil şi „rămas în urmă”, a locui în inima „abandonului”, a căuta o „bună respiraţie” în vârtejul „hulei” istorice este chiar modul nostru de a vieţui „poetic” într-o lume neîmpăcată, plină de constraste.  E fantastic cum un poet atât de „cosmopolit” în aparenţă poate fi dovedit atât de unitar cu sine, încât demonstraţia noastră critică să pară de-a dreptul fastidioasă. De-a lungul istoriei şi al geografiei, omul vieţuieşte mai ales ca „străin” (şi nu mai dăm aici un citat celebru , din superstiţie), alimentat de un tip aparte de lirism, care nu are nimic exotic sau strident: ca un rezonator potolit şi profund, greu sesizabil, „himeric” doar în sensul că e cu totul inefabil şi iluzoriu pentru alte „canoane”, abia distinguibil: cum spune poetul, un fel de „sunet de clopot sub apă”, o amintire fugară a vieţii ce scapă mereu: „ca o veveriţă ce ţi-a mâncat o dată din palme”, „un fel de vis” (nu un vis propriu-zis!), un fel „ceremonios şi discret”, o „înserare”, o „alunecare”, „un fel de sfârşeală”…  E starea de himerism simţită de Baghiu, fără nimic măreţ sau hermetic.Lumea e o himeră care nu poate fi prinsă, fixată, ţine de „teocaliile fumegânde” ale sufletului, o boală benefică. Iată un vers: „Străin m-am regăsit bolnav, cu atâtea datorii pe cap”.
             Volumul Maniera (apărut la editura Pontica), cuprins şi el în această antologie care e aproape un construct închegat, nu este  nici el deloc manierist, cum ne-am fi putut aştepta, ci este… manierat. „Boala”,  luată din nou ca parametru, e o „manieră” de vieţuire: un mod de a accepta traiul suspendat, de bolnav care nu se vindecă, ci se acceptă: „Voi fi sănătos şi departe de moarte,/ voi fi alb la faţă, dar pus pe  picioare oricum”. Escarele şi febra nu atenuează starea de „confort” şi gândul asigurator: „Încă nu-s mort, îmi duc singur bagajele”, „Inspir cu grijă şi expir prelung”, cu bani puţini, cu morala aspră a unui Pavese. Confortat din când în când de „o creangă înflorită aparte” (motivul cel mai recurent din poezia lui Baghiu, aparent cu semnificaţie strict personală, tocmai de aceea preţios. Suferinţa e un mod sigur de a te atesta: „Dacă nu suferi puţin, nu are nici un farmec”. Poezia către care tinde acum Baghiu este „o brumă de poezie”, mai mult o părere sau o adiere (necum „literatura”!) care să-l facă să se simtă „cât de cât ridicat, un centimetru sau doi deasupra pământului”. Viaţa e „himeră”, iar poezia e „maniera” de a o suporta demn, cu eleganţa bolnavilor ce se plimbă pe marginea râului, prin preajma sanatoriului. O dialectică  aproape inextricabilă se stabileşte între  Baghiu cel real, asistentul medical ce se ocupă de„ofticoşii dumisale” şi dublul său,Himerus Alter,precum şi între  fiinţa bovarică a „Elmei” şi „văduva” lui Himerus…Se bruiază veşnic cele două perechi de instanţe: asistentul fantomatic tot tribulând în jurul sanatoriului şi „celălalt” care-i „scrie” din diverse locuri. Iniţierea este, ca întotdeauna, „maniera” de a-ţi accepta viaţa şi moartea, socratic, ca şi cum nu moare , niciodată, decât „celălalt”; de a te „salva” devenind un „mort manierat”. „Himera” poeziei este un „pasaj strălucitor” către moarte, o „tangentă la orizont”, un fenomen demonstrat până şi de revistele de fizică.
            Ce vom spune în final? Scrisul lui Vasile Baghiu, poet ce trebuie citit neapărat dincolo de suprafaţa textului, cunoaşte un fel de efort epic, chiar epopeic-astmatic, am spune, cu obstacole şi tribulări, cu opriri şi cu „plimbări” prin locuri cu rezonanţă – un fel de rezonanţă în gol, însă, aproape himerică, ea însăşi, în ciuda toposurilor de prestigiu. Ele sunt aduse la un fel de numitor integrativ, absorbite în realul micşorat, devenind obişnuite, adică – încă o dată – neemfatice. Sărind peste o mulţime de detalii care ne-au atras atenţia pentru felul foarte profund în care e privită moartea („O păpuşă de lemn este moartea”) prin „himerizarea” vieţii descoperită de Baghiu în folosul poeziei (idealismele devin reale , iar realitatea se transformă în vis), vom mai nota că acest poet foloseşte cuvinte nespus de obişnuite, necăutate; cuvinte lucide, care demontează orice urmă de grandoare, suspendând emfaza prin spontaneitate;  dar nu din ironie, ci din iubire lucidă, simţindu-se amestecat direct în ceea ce numim, de obicei neînţelegând sau răstălmăcind, „moartea lui Dumnezeu”: „O viaţă întreagă fără să mai poţi ridica receptorul, / Deşi e foarte aproape de picioarele tale desculţe. / Cum stai să te odihneşti pe masa de beton,/ Să intri în comă ca şi cum ai scrie în sfârşit/ Cartea pe care ai visat-o,/ (…) / Căci nu mor şi nu trăiesc… / Intrat în comă din iubire…/ Cu iubire în suflet şi dragoste-n inimă, plutitor.” Este o etică simplă , de se a se despărţi de sine din iubire, din înţelegere adâncă, acoperind trauma morţii cu un doliu civilizat; a trăi propria viaţă ca pe a celorlaţi – şi invers - e o formă de  umanitate (şi de Dumnezeu) care poate nu e îndeajuns de bine aprofundată de noi toţi. A trăi prin alteritate („nu-s eu”) e un fel de existenţă abulică, „sanatorială” şi în acelaşi timp e o modalitate civilizată („manierată”) de a-ţi ocoli propria persoană, estompând-o: exact invers decât spuneau regulile lirismului strict confesiv al unui eu exacerbat.
            Cam acestea sunt, în linii mari, surprizele extrem de confortante pe care le-am avut citindu-l cu mai multă atenţie decât până acum pe poetul Vasile Baghiu.
(în Paradigma, Nr. 3-4, 2008, despre volumul „Fantoma sanatoriului”) 

Marius MIHEȚ
Resemnări profesioniste


Între atitudinile alergice la postmodernismul autohton se numără şi himerismul. Curiozitatea, căci există una, vine de la faptul că noţiunea nu este teoretizată şi sus- ţinută de o grupare anume, ci de un singur scriitor. Lui Vasile Baghiu îi prieşte ipostaza donquijotescă.
Şi e perseverent. Aşa se face că între 1998 şi 2010 a publicat patru manifeste ale „curentului” himerist, considerându-l cea mai coerentă direcţie poetică de la onirişti încoace. Cu ecouri, ce-i drept, cam firave. Programul teoretic l-a susţinut cu 12 volume, majoritatea de poezii (inclusiv antologii de autor) şi doar două de proză: povestirile din Punctul de plecare (2004) şi romanul Ospiciul (2006).
De curând a publicat un alt roman, Planuri de viaţă. Puternic ancorat în teoriile himeriste, volumul nu cred să surprindă publicul său de poezie. Dar să vedem ce este himerismul. Totul începe cândva înainte de 1989. Cum călătoriile în străinătate sunt aproape imposibile, iar cele exotice ţin de iluzoriu, scriitorul îşi inventează un alter ego livresc ce călătoreşte în locul lui prin zone idealizate. Se conturează astfel o formă de libertate. Doar că imaginarul nu rămâne la un stadiu al visării poetice; el este convertit într-un fel de ontologie a vieţii trăite direct prin poezie. Sintetic formulat, himerismul structurează dedublarea în variaţiuni ale expresionismului, privilegiind un eu liric ce aparţine unui globe trotter cu antene romantice, un Himerus Alter – cum îşi numeşte Vasile Baghiu eul artistic; el investighează şi execută plonjări în timp şi istorie, revizitând mituri şi sentinţe pentru a le dilua în semnele expresionismului regenerat.
Lipsesc din roman o bună parte din termenii care invadează poezia lui Baghiu, cu precădere cei medicali, împrumutaţi, fără îndoială, de la expresioniştii germani. Atmosfera morbidă este refăcută doar de textul memorialistic al tatălui, Grigore Barna, pe care fiul Vili, naratorul, îl transcrie în timpul unei burse culturale în Occident. Aceasta este şi povestea romanului. O confesiune de departe, cu teleportări întrun trecut ramificat, după modelul manifestului poetic. Nu lipsesc desele afilieri biografice, de la care pornesc ficţiuni plăpânde pentru a masca sinonimiile. Planuri de viaţă nu este un roman cu lipici. Mai întâi pentru că vocea narativă este atât de melancolică, încât impresia e că citim un Musset la bătrâneţe. Nu există intrigi, nici turbulenţe narative. Doar planuri. Dintr-o viaţă trecută, a tatălui prizonier în lagărele siberiene, şi dintr-una prezentă, a provincialului care ajunge într-un centru european al iradierilor culturale. Sentimentul copleşitor îl refugiază pe Vili Barna în scris. Este un imatur predispus la ratări, resemnat şi introvertit. Cu toate acestea, un familist convins. Planurile de viitor privesc pe fiul Matei, captiv în ofertele şi îndoielile vârstei – în fapt, tot o fobie de-a tatălui. Din alt punct de vedere, romanul va câştiga cu greu cititori pentru că mesajele sunt deseori filtrate prin conceptele specifice himerismului. Altfel citit, romanul va dezamăgi.
Interesant este felul în care se transmite sentimentul că suntem martorii unei aventuri unice. Asta chiar dacă naratorul aminteşte pleiada de tentative ale emigrării (Turcia, Australia, Canada, SUA) şi nu se întâmplă, cum spuneam mai devreme, nimic neaşteptat. Vili Barna pleacă la o şcoală de creaţie înarmat cu imaginarul confecţionat o viaţă. Dar şi cu complexele periferiei. Renunţările din această evaziune compensatorie nu mai amână nimic. Aici e problema. Ele sunt definitive.
În toate, naratorul se străduieşte pentru ca cititorul să vadă similarităţile dintre destinul lui Vili şi cel al numelui de pe copertă – munca la sanatoriu, demisiile din lumea literară, psihologul şcolar, familia etc. Obositoare, la un moment dat. Vasile Baghiu nu rezistă şi, printre rânduri, când şi când, rezolvă cu ironie nedisimulată conflicte vechi şi noi. E un mod de a survola destinul lui Vili Barna care, uneori, se trezeşte în toiul unor raţionamente intense, incompatibile cu statutul consacrat de naiv. Romanul este radiografia lumilor trăite de un resemnat profesionist. Povestea sa şi a celor care au trecut prin viaţa lui. Odată înţeles mecanismul planurilor care dospesc din altele – vechi, uitate sau înstrăinate – viaţa se poate reorganiza. După criterii noi.
Esenţială rămâne disocierea dintre viaţă şi literatură. De pildă, Andrei Dorian, prietenul său literat, face din bibliotecă şi cultură repere absolute. Pentru Vili, însă, primează viaţa revelată. Problema e că, la 45 de ani, viaţa lui a rămas un plan continuu, la fel de incert.
Vasile Baghiu înfăţişează în Planuri de viaţă lumea eşecurilor unui antierou. Incapabil să emigreze, acest „luptător cu lacrimi în ochi” este o victimă perfectă a contemporaneităţii. Deşi are toate datele contestării, el rămâne captiv într-o melancolie ireversibilă. Candidatul perfect instalat în idealurile lumii occidentale şi campion absolut al dezamăgirilor. Vasile Baghiu mizează pe structuri care să decoreze, cum ne-a obişnuit şi în poezie, o interioritate degradată. Introspecţii vesele şi triste vor organiza o viaţă după criteriile unei memorii capricioase. Baghiu introduce cu subtilitate în roman un filon memorialistic, al tatălui prizonier în Siberia anilor’ 50 (trimiterea la Prizonier în URSS -1998, memoriile lui Vasile Gh. Baghiu, fiind mai mult decât evidentă). Este un punct de plecare spre teoria dedublării: stilizând scrisul tatălui, fiul trăieşte viaţa celuilalt. Asistăm la numeroase iluzii temporale, prinse în zone identitare ale conştiinţei. Sensurile rezultate din recuperarea trecutului vor încetini un prezent nicidecum revigorant. Vasile Baghiu animă prezentul prin episodul performanceului artistic. Fără succes în terapia străinătăţii, afară de accentuarea unei insignifianţe – încorporate de antieroul nostru. Rezidenţa literară prilejuieşte scufundările în trecut şi scris, nu experimentarea prezentului, cum ar fi fost firesc. Kerstin, Aishwarya, Maryem, Omar sau Katia, artiştii invitaţi, dau tonul unei familii care restaurează simbolic experimentul cultural într-o fostă fermă, sub oblăduirea Primei doamne germane.
Degeaba, pentru că Vili e prins între un trecut al tatălui – pierdut la 8 ani, şi un prezent în care numai familia asigură porţia de normalitate. De aceea abilitatea de a se privi din afară este esenţială. În lipsa medicamentaţiei himerice, el este condamnat la pesimism.
Vasile Baghiu este interesat de relaţia cu o singurătate a memoriei. În sensul că singurătatea, privită ca un „sentiment de lux al celor care se pot bucura de libertate”, este altceva decât supravieţuirea – alături de care pare un simplu moft. Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui este revelaţia mare. Nu întâmplător, în momentul în care termină de transcris memoriile tatălui, Vili e confuz: ce va face în continuare? Rămâne cu sentimentul că este o punte invizibilă între tată şi fiu. Că scrisul îi asigură supravieţuirea. Nimic mai mult.
Trebuie spus că naratorul nu pierde nicio ocazie pentru a ironiza eroul. Ai zice că, la cum iese de şifonat, Vili e aproape să fie admis în familia de spirite a unui Cănuţă. În ciuda tuturor, el dă tonul cărţii. Iar acesta, laolaltă cu atmosfera, dau senzaţia că suntem martorii unei vieţuiri in slow motion. O carte doldora de planuri de viaţă este lipsită în totalitate de sugestia unei cât de mici efervescenţe. Iată cum aventura unei vieţi se derulează cu încetinitorul. Dacă Vasile Baghiu a pariat pe anxietate, atunci i-a reuşit.
Fără a transmite pretenţii existenţialiste ori grimase filosofarde, romanul Planuri de viaţă se ambiţionează să răspundă la una dintre întrebările neliniştitoare ale literaturii: de unde acel ceva care îndeamnă la călătorii fără scop? Răspunsul poate fi neliniştea artistului, împreună cu obligaţia reuşitei pe care numai străinătatea o imprimă, de vreme ce acasă, prin integrare firească, nu invită la nimic altceva decât la desfătare şi pesimism. Dacă se poate sau nu supravieţui prin scris, rămâne de... trăit.
Supărat pe toată lumea, mai ales pe establishment-ul cultural, Vasile Baghiu a scris un roman despre drumurile abandonate ale existenţei. Planuri de viaţă acomodează cititorul în spaţii ale melancoliei, asigurându-ne, prin amprentele autobiografice, că indicaţiile himeriste pot fi un stil de viaţă. Partea bună e că romanul poate redirec- ţiona cititori spre poezia lui Vasile Baghiu. Tristă, dar adevărată echilibristică.


(în România literară, nr. 33, 17-23 august 2012, despre romanul "Planuri de viață", Ed. Polirom, 2012)


Flori Bălănescu

Câştigătorii nu arată ca noi

Depresia „se ia”, „se dă”, este un flagel sau un virus sezonier? „Depresia” lui Vasile Baghiu sigur se ia, este ca o boală pe care o cunoşti foarte bine, pe dinăuntru şi pe dinafară, mai ales din înserările inefabile şi din nopţile în care ai fost atât de apăsat(ă), dar ai găsit în tine puterea de a merge şi în ziua următoare, împunându-ţi să crezi că pereţii încăperii sunt replici ale lui Don Quijote şi că nu eşti atât de singur(ă) pe lume.
Volumul semnat de Vasile Baghiu debutează cu un poem ce insuflă calm, în ciuda greutăţii sale semantice. Autorul stăpâneşte nu doar teoria psihanalitică, dar şi experienţa supusă analizei, el scrie trăind şi supravieţuieşte scriind. Mai ştie că pentru un experiment de tip freudian e nevoie de (măcar) doi: „Investigarea melancoliei de către Freud pune în lumină/ aceste tendinţe generale maniaco-depresive sau schizoid-depresive/ pe care le resimt şi în mine în doze suportabile, omeneşti,/ însă nimic nu limpezeşte gândul negru de noapte care/ mă menţine în sforul cel mare al bolii,/ trăgându-mă spre adânc, turbulenţa unui sentiment/ de vinovăţie, probabilitatea de a fi aici şi aiurea/ în acelaşi timp, ca în filmele sf sau – mai bine –/ ca în poemele himeriste de demult, dinainte de faza turistică./ (...) / Îmi vei lua apărarea/ când nimeni nu va mai fi de partea mea în dezbaterile toropitoare?/ Tu eşti o protectoare discretă, în viaţă şi în poezie,/ oriunde paşii mă poartă spre incursiune temerară, riscantă,/ în teritoriile ostile ale vieţii libere de orice promisiune,/ în cadrul potrivit al convenţiei ce ne menţine membri/ ai vreunui grup în care ne place să ne ştim parte, sau/ în cluburi de ţipete şi distracţii peste limite suportabile.” (Ecuaţia secretă)
 

Maniera de a spune lucruri pe înţelesul unei majorităţi relative (care ştie cine a fost Freud şi cu ce se ocupa el), pe un ton calm, liniar, cumpănit, atrage deseori remarci negative, tocmai dinspre aceiaşi pretinşi înţelegători, care au fost obişnuiţi la şcoală şi în familie cu ritmul şi rima à la Coşbuc sau Goga, cu „adevărurile simple”, pipăibile ale vieţii şi naturii. Sau, dimpotrivă, cu poeţi mai recenţi, cărora le lipseşte „organul” pentru a fi în răspăr cu corectitudinile de toată mâna. Coborârea în tainiţele speriate ale eului s-ar putea sconta, însă, cu ceva pierderi. În cazul poetului Vasile Baghiu aceste piederi sunt asumate din start, deoarece omul şi intelectualul cu acelaşi nume ştie că „paralela cu scene din romanele cu subiecte istorice/ e binevenită”: „...A te scufunda/ în durere pare/ o alegere conştientă, dar este mai mult abandon de sine,/ o trecere dintr-un pavilion în altul, pe întuneric,/ la sanatoriu, cu halatul alb descheiat şi fluturând/ de o parte şi alta,/ himeric, pe deasupra oricărui tip de imaginaţie. Vei scrie/ pentru mine o scrisoare de mână/ ca şi cum nu ai şti în ce dată suntem?” (Foaie de temperatură)

Starea din care scrie poetul este ca un puzzle al ipostazelor bolii, pe care el însuşi le-a verificat în timp, dar nu singur, ci cu martorul-pereche, femeia care îl însoţeşte de-a lungul întregului traseu „depresiv”, şi pe care o angajează printr-o continuă interogare: „Avantajul unei situaţii de boală este convieţuirea/ cu tine însuţi, deşi mai degrabă ai prefera uneori să staţi cât mai/ departe unul de altul şi fără posibilitatea/ de a vă vedea des. Eşti mulţumită de felul în care/ au evoluat lucrurile cu noi în ultimul timp?” Deşi „toţi se feresc să vorbească despre asta”, mărturisitorul acestei „Depresii” ştie că un om e capabil să înţeleagă durerea (altuia, a comunităţii) şi să o transfigureze în memorie comună: „Avansarea în teritoriile părăsite de speranţă ale bolii/ se face după o metodă verificată de mai multe/ generaţii în şir.” (Metodă verificată)

Citind poem după poem, devine aproape imposibil să citezi doar unul. Cartea ar trebui citită integral, cu voce tare, poate chiar în Piaţa Universităţii acestui prevestit catastrofic an 2012. Dedublat, Baghiu este tras de o mână de către poetul sensibil, de cealaltă, de către omul cetăţii prăbuşite, la fel de sensibil la soarta alor săi, cu care nu poate întemeia un club al depresivilor, pentru că depresia, nu-i aşa, este o afecţiune ce se petrece în solitudine, ca şi moartea. Dar Baghiu găseşte mereu tonul şi coerenţa potrivite: „Nu este deloc înţelept/ să pozezi în victimă, pentru că nu trăim în ţara milei,/ ci într-un judeţ al disperării,/ unde cinismul e lider, bătaia de joc secretară/ pe probleme de/ apărare, iar metafora o reprezentantă/ vigilentă a publicului.” (Judeţul disperării) Mai departe: „Când nu-mi aparţine iniţiativa sunt model/  de stat deoparte, cuminte,/ supus unei ordini subînţelese. Pot să mă prezint/  chiar mai bine,/ dar e ok şi aşa, oricum, numai să scap de loviturile/ prin surprindere pe care viaţa le aplică programat.” (Partea bună a vieţii)

Depresia lui Vasile Baghiu ia uneori turnuri neaşteptate, devenind o rezervă strategică pentru luarea în răspăr a defetismului românesc, alimentat de gargara propagandistică din toate vremurile: „...Prins în plasa melancoliei, pot fi învins,/ pentru că orice slăbiciune/ mai poate fi dusă pe picioare, numai/ tristeţea provocată de acel dor românesc nu,/ numai melancolia neagră şi păstoasă, venită din locuri necunoscute în care/ nu am fost niciodată, nu,/ numai privirea rătăcită pe străzi din oraşe străine nu./ (...)/ însă noi nu trăim în regatul proverbelor de consolare,/ ci în ţara promisiunilor de viitor,/ în care copiii noştri vor trăi mai bine,/ iar nepoţii chiar mai bine, şi tot aşa,/ din generaţie în generaţie.” (Ţara promisiunilor de viitor)

În această ţară cu un prezent perpetuu ce trăieşte în viitor ca într-o casă fără ferestre, lipsită de trecut, pe care „elitele” îl recunosc doar în măsura în care pot face alimentarea cu combustibil propagandistic, poetul îşi oferă câte „Un bonus de speranţă” („De fiecare dată când cineva face anunţuri serioase/ despre  viitor, / încerc să nu-mi modific programul. Ai văzut cât de uşor/ se pot aduce în faţă lucrurile care stau/ pe rândurile din spate, draga mea?”), dar  numai „...atât cât permite atmosfera/ şi cât de dispuşi/ mai sunt toţi cei ce încă în inimile noastre au locuri/ de prieteni.” (Un bonus de speranţă)

Titlurile poemelor construiesc din mers, de la sine: „Efect de apropiere”, „Tot ce vine din urmă”, „Surdină” („Mă pot aştepta la orice, mă pot întoarce la proză/ sau alte specii de viaţă, pentru că mi se impune/ o revenire de pe un drum pe care începusem/ să merg chiar bine.”), „Probă de viitor” („...Iar tremurul vocii, când vrei să spui/ adevărul cel incomod, e de aici din lumea noastră umană,/ e din perimetrul perfecţiunii, din şcoala supravieţuirii.”), „Vina este undeva la mijloc” („Îmi lipseşte sanatoriul/ şi recunosc – nu cu jumătate de gură – că vina/ este undeva la mijloc, între dorinţa de a fi ceva ce nu am mai fost/ şi plăcerea acomodării în spaţiul predestinat al morbidităţii târzii.”), „Bursa nefericirii” („...Un câştigător nu arată ca mine./ Este nevoie de multă pasiune pentru a aduna/ auto-excludere, duşmănie de sine,/ sabotarea oricărui semn de progres personal,/ trecerea lejeră la un nou sistem automat de înregistrare/ a persoanelor predispuse la stilul de viaţă imaginar.”), „Din tot ce nu se potriveşte cu nimic”, „Perspectivă de invidiat”, „Ce se pregăteşte din umbră”, „Depresie” („ iar dacă dai semne de grabă toate ieşirile se închid automat,/ iar lifturile se blochează, în aşa fel încât/ nicăieri nu se mai poate pleca/ şi de niciunde nu se mai poate/ face cale întoarsă, cum nici rămânerea pe loc nu devine/ o opţiune demnă de luat în seamă, ceea ce restrânge alternativele/ la una singură, şi aceea pe termen limitat.”) şi atâtea altele.

În poemul „Mai bine” îl recunoaştem întrucâtva pe acel Vasile Baghiu care semnează în nume propriu apeluri şi proteste publice, exprimând în egală măsură revolta faţă de nedreptăţi politice şi sociale şi faţă de conformismul „diplomatic” al breslei: „Mai bine să nu spui tot, ci să ţopăi în jurul/ punctelor de vedere eclectice, alese din atâtea,/ de departe mai interesante şi mai legate de viaţă aşa cum e,/ alergând după atitudini prietenoase şi zâmbete,/ pe drumuri care nu duc nicăieri, găsind cel puţin/ acel înţeles deloc uşor de explicat, mai mereu inaccesibil,/ chiar aprope de râu unde oameni necunoscuţi/ se bucură de clipă în plină lumină.”

Vasile Baghiu trece din partea „maladivă” a existenţei sale – în care stăpânesc melancoliile, nostalgiile, nemulţumirile, revoltele firii, depresiile – în cea „normală”, socială, administrată de reguli şi legi respectate tacit, aşa cum se trece din noapte în zi, uneori cu vise mai limpezi ori mai încifrate, alteori cu relevante coşmaruri. Forma sa de exprimare este această poezie ce scrutează deseori adânc în cititor, făcându-l să dea pagină după pagină, nerăbdător să găsească infirmări sau confirmări ale propriilor treceri prin circuitul vieţii şi morţii.

„...Poezia nu poate să ofere protecţie, în ani când/ timpul nu este prietenos.” Şi noi ştim bine asta, chiar dacă puţini recunoaştem şi chiar şi mai puţini acordăm credit unui poet ca Vasile Baghiu, în aceşti ani, deveniţi decenii, orbecăind printre cadavrele mai mult sau mai puţin simbolice ale ideologiei. Poetul „Depresie”-i este în căutarea simplităţii, „în pofida impactului ei dureros” („Motorul-poezie”), conştient că „Zâmbetul ar putea să nu fie suficient”, deşi experienţa l-a învăţat „că este necesar pentru a avansa” („Am învăţat din experienţă”).

Eu scriu despre poet aşa cum îl descopăr în poezia lui, dublat de un intelectual cu principii etice şi morale subliniat conturate, recognoscibile în mediile literar şi civic. Despre poezie, fără să ţină cont de omul care a scris-o, vor scrie criticii. Unii critici. Poetul Vasile Baghiu este fidel memoriei sale şi mă întreb (fără să aştept răspuns, îl ştiu) dacă nu asta contează cu adevărat: „Memoria e vraişte, parazitată securistic, statistic,/ multiculturalistic,/ artistic, şi strigă mereu în urmă, copil care-am fost,/ să ne întoarcem o clipă privirea, unde se vede mai clar/ şi mai curând, poate, că progresul nu este/ numai să mergi înainte, ci mai ales să faci paşi înapoi,/ că viaţa nu este cum ai vorbi despre viaţă la o cafea,/ ci mai ales cum ai trăi propria viaţă în zilele vieţii tale de azi, că moartea nu este numai o linie/ sub care se operează calcule aritmetice iscusite, ci mai curând o linie de start pentru întrecerea/ fără miză şi fără finish.” („Viaţa nu este cum ai vorbi”). Da, viaţa este cum ai face, nu doar vorbă, nu doar formă, „invidii şi gelozii omeneşti”, cedări, tăceri sau „Crize puse pe îngrăşat” – cam acesta fiind inventarul ultimilor 22 de ani, ce-şi trag seva din antedecembrism. („din ropote de aplauze se trece uşor în răpăit de bocanci pe străzile/ odinioară potrivite pentru plimbări,/ din poveşti de adormit copiii/ se face transferul la marile romane cu aerul că aşa trebuia să se întâmple.” – „Crize puse pe îngrăşat”).

O imagine perfectă pentru a da chip depresiei este construită de poet tot în poemul „Crize puse pe îngrăşat”, căci se pare că de la o vreme numai crizele ne mai ţin pe unii dintre noi lucizi, în stare de veghe, în această lume globalizată, în care identitatea este tot mai mult o aparenţă salvată: „...crize puse pe îngrăşat numai pentru/ cei ce sunt în fiecare secundă pe fază, în fine, tristeţi/ ca la carte, / cu tot cortegiul de simptome care permit/ o încadrare corectă/ în patologic, de unde nici nimeni nu te mai scoate,/ de unde nici nicăieri nu mai poţi pleca,/ unde rămâi  gânditor,/ apăsat, învins, întors cu spatele la lumea care nu înţelege/ nimic din ceea ce trăieşti/ în timpurile noastre  contemporane.” Este, în opinia mea, poemul ce trebuia să încheie acest consistent volum de poezie. „Depresie” este un zoom peste starea de fapt a firii noastre în al doilea deceniu al secolului XXI.


Vasile Baghiu, Depresie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012  

(in revista Cultura, Numarul 56 , 2012)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu