Din nou despre impasul intelectualilor

Revin la articolul meu de săptămîna trecută în care scriam că intelectualii nu par dispuşi nici acum, la peste zece ani de la căderea oficială a comunismului, să coboare între oameni de pe piedestalul lor de “intelectuali”, să coboare din ramele tablourilor în care s-au aşezat foarte mîndri de condiţia lor pe care o cred superioară.
Am pus între ghilimele cuvîntul “intelectuali” pentru că foarte mulţi dintre cei care pretind, în baza faptului că au obţinut o diplomă, că sînt intelectuali nu au justificare în pretenţiile lor. Motivul? Statutul de intelectual se obţine abia după ce, avînd o diplomă şi practicînd o profesie conform acelei diplome sau fiind creator, inginerul, medicul, profesorul, preotul, scriitorul, artistul înţelege să se şi implice în problemele comunităţii în care trăieşte. Fără această implicare eşti doar un specialist în domeniul pe care ţi l-ai ales sau doar un funcţionar al bisericii, doar un autor de cărţi, doar un pictor, doar un muzician etc.
Implicarea presupune ca omul posesor al unei diplome sau al unui statut în baza unei activităţi de creaţie (scriitor, artist etc.) să nu fie indiferent la ceea ce se întîmplă în jurul său, să-i pese, cu alte cuvinte, de soarta poporului său, adică să aibă o atitudine de fiecare dată (sau măcar uneori) cînd se întîmplă abuzuri, cînd libertatea oamenilor este îngrădită în fel şi chip sau cînd viaţa oamenilor, condiţiile lor de viaţă sînt periclitate.
Întrebarea este dacă implicarea aceasta există cu adevărat astăzi în România.
Însă mai înainte de a răspunde să ne lămurim un pic asupra a ceea ce trebuie să se înţeleagă prin cuvîntul implicare.
Implicare nu înseamnă, de pildă, simpla înscriere într-un partid dacă în acel partid nu ai niciodată un cuvînt de spus în probleme care privesc viaţa de fiecare zi a oamenilor.
Implicare nu înseamnă înfiinţarea unei edituri şi publicarea de cărţi dacă nu publici şi cărţi pe înţelesul oamenilor care fie abia ştiu să citească, fie, posesori de diplome fiind (chiar diplome universitare), nu sînt în stare să judece lucrurile cu propria lor minte.
Implicare nu înseamnă, profesor fiind (de istorie sau de literatură în special), doar să ţii lecţiile, cum se spune, urmînd fără crîcnire acel document numit “curriculă”, ci să te documentezi şi să-i luminezi apoi pe copii asupra istoriei ultimei jumătăţi de veac sau să-i înveţi ce înseamnă valoare şi de ce este important să ţinem cont de valori.
Implicare nu înseamnă, preot fiind, doar să vorbeşti oamenilor despre sfinţii incluşi în calendar în acea zi în care ţii predica, ci şi să-i luminezi asupra problemelor concrete de fiecare zi cu care se confruntă, să răspunzi unor întrebări pe care cel mai adesea oamenii nici nu îndrăznesc să le exprime.
Fireşte, multe se pot spune despre implicare, dar eu cred că aşa trebuie să vedem lucrurile. Conform acestei interpretări, răspunsul la întrebarea dacă oamenii care-şi spun intelectuali se implică sau nu în viaţa cetăţii este negativ.
Din nefericire, implicare reală nu există. În acţiunile lor publice, altfel stimabile în sine, intelectualii pierd din vedere un lucru esenţial: impactul. Fără un mesaj accesibil, fără impact real la nivelul milioanelor de oameni simpli ai acestei ţări, tot ceea ce facem, toate cărţile pe care le scriem şi le publicăm, toate lecţiile pe care le ţinem, toate predicile, toate pînzele pe care le pictăm, toate articolele pe care le scriem devin doar mijloace ale “afirmării personale fără rost în cercul nostru strîmt de intelectuali”.
Atîtea edituri, atîtea uniuni de creaţie, atîtea minţi luminate, atîtea fonduri din cele mai diverse surse, iar colecţia “bpt” nu mai există, emisiuni de educaţie civică nu există, broşuri de educaţie civică nu există.
Mai ştie cineva astăzi, dintre scriitori, că Vasile Voiculescu, de pildă, ţinea prelegeri la radio pentru ţărani, că edita broşuri în care îi învăţa pe oameni cum să mănînce şi ce să mănînce, cum să se spele şi cum să aibă grijă de copii? Unde sînt oamenii de acest tip? Unde sînt intelectualii de altădată care nu se jenau să se întîlnească la un oarecare cămin cultural dintr-un oarecare cătun cu ţăranii? E adevărat, comunismul i-a decimat pe unii şi i-a anihilat ca personalitate pe alţii, dar trebuie să revenim, trebuie să găsim din nou o cale de a reface legăturile.
Fără acest efort, riscăm să devenim în curînd nişte foarte buni scriitori (chiar geniali, cum spune cu ironie amară Paul Goma), nişte foarte mari artişti, pe care însă nu-i citeşte şi nu-i ascultă nimeni.

Notă: M-am gândit să postez din când în când şi articole mai vechi. Acesta de faţă a apărut în Monitorul, la 15 ianuarie 2001, în cadrul rubricii "Irealitatea imediată", pe care am iniţiat-o şi susţinut-o în anii 2000 şi 2001.